Gheorghe Asachi

Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788, Herța, Moldova – d. 12/24 noiembrie 1869, Iași, România) a fost un poet, prozator și dramaturg român, de origine armeană, care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina)
Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.
Fiul lui Lazăr (Leon) Asachievici, preot și al Elenei. Unii îi atribuie o origine armeană sau ruteană, pe linie paternă. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă. Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Oltenia în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui va fi Elena, mama lui Gheorghe Asachi. Acesta își încheie studiile liceale la Lemberg( 1796-1804)(Lvov), în Polonia, acum în Ucraina, apoi studiază astronomia și cadastrul la Viena (1805-1808), arheologia și epigrafia la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete.
Publică primul său sonet în limba italiană în Giornale di Campodoglio în 1811. Primul poem în limba română, "Cătră Italia" a fost scris în același an.
În 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Pune bazele Academiei Mihăilene(1835), strămoașa Universității din Iași. Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina.
Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese. Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întîi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867.
În anul 1869 la vîrsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai Deleanu.
A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836) din Iași. Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.
În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.
A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.
La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu (1856-1898), realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.
Opere
• Jurnalul călătorului moldovean, în Albina românească, Iași,, între 25 sept. și 4 decembrie 1831
• Istoria imperii rosiene, compusă de consilierul de stat și cavaler Ivan Kaidanov și tradusă de Aga Georgie Asaki, mădular Academii de Roma, Eșii, Tipografia Albinei, 1833. [Conține o Înainte- cuvântare, scrisă de Asachi]
• Poezii, a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma, Eșii, Tip. Albinei, 1836
• Fabule alese pe românie aduse de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, 1836
• Elemente de matematică, de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, Partea I. Aritmetică, Eșii, Tip. Albina, 1836
• Elemente de matematică, Algebra, Partea a II-a, Eșii, Tip. Albina, 1837
• Repertoriul teatrului în Moldova: Norma, operă lirică în două acte. Muzica prelăudatului Bellini. Prelucrată de Aga G. Asachi, Eșii, Institutul Albina, 49 p., 1838
• Elemente de matematică, Partea a III-a, Geometrie elementară, Eși, Litografia Albinei, 1838
• Relație istorică asupra școalelor naționale în Moldova de la a lor restatornicire 1828-1838, înfățoșată în seama gheneralnicului ecsamen în 3 iulie 1838, de Aga G. Asachi, referendariu publicei învățături, Eșii, Tip. Albinei, 1838
• Fiul pierdut. Dramă în 1 act de a lui A. de Kotzebue, tradusă de A. G. Asachi și întîia oară reprezentată în 14 dec. 1837 de elevii Conservatorului,. Eșii, 1839
• Doquie et Trajan, légende populaire des Roumounis (sic), suivie d'un itinéraire au mont Pion, Iassi, Inst. Albinei, 1840
• Lecsicon de conversație, prelucrat și publicat de o soțietate literară supt direcția Agăi G. Asachi, Broșura I, Eșii, 1842, Inst. Albinei românești
• Fabule versuite, de G. Asachi, mădular Academiei de Roma și a mai multor societăți învățate. Ediția a treia, adăogită, Iașii, Inst. Albinei, 1844
• Raccolta di Poesie (trad. Culegere de poezii), de Asachi, G., ed. a II-a adăugită, Iassy, Tip. Inst. Albinei,, 1854
• A list of articles, Sent from Iassy, by M. G. Asaki, for the London Exposition of 1862, Iassy 1862
• Culegere de poezii a lui G. Asachi, Iași, Inst. Albinei, 1863
• Notiție biografică, Iassi, Inst. Albinei, 1863
• Poezii, prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,1908
• Poezii, ed. îngrijită de D. Murărașu, București, Ed. Cartea românească, 1945
• Mirtil și Hloe. Pastorală prelucrată de G. Asachi, Iași, Tip. Inst. Albinei, 1850
• Scrieri alese, ed. îngrijită de N. A. Ursu, Ed. Tineretului, București, 1957, 1961
• Opere, vol. I, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1973
• Opere, vol. II, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1981
• La Leucaide de Alviro Corintio-Dacico, Roma, il di 8 aprile 1812 (trad. de George Sorescu, cu titlul Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi), Editura Minerva, București, 1974)
Drame istorice
• Petru Rareșu, Partea I și II, Iassii, Tip. Ins
• t. Albinei (1863)
• Elena Dragoșu de Moldaviea, dramă istorică în trei acte, Iassii, Inst. Albinei Române (1863)
• Turnul lui But , dramă originală în trei acte dupre tradiții populare, Iassi, Tip. Inst. Albinei Române (1863)
• Voichița de Roumanie, melodramă istorică cu cântece de G. Asachi, Iassi, Imprimeria Inst. Albinei Române, (1863)

Albina și trântorul
Autor: Gheorghe Asachi

T r â n t o r u l

Spune, spune, mică-Albină,
Încotro mergi acum trează,
Când a soarelul lumină
Pe cest câmp, nu scânteiază?
Încă tremură pe foaie
În munți roua și prin râpe;
Nu te temi să ți se moaie
Delicatele aripe?
Încă florile-nmiite,
Stând în umbră tupilate,
Þin închise și-nvălite
Bobocelile plecate.
De ce zbori ca o săgeată,
Care aerul despică?
D-unde vii tu mânecată
Și-ncotro, Albino mică?
Lină-i viața mea și bună,
Fără multă osteneală;
Cele care alți adună
Prânz îmi dau, chivernisală.
Așa trântorii urmară,
Am trăit așa tot bine;
Nu căra la alții ceară,
Suge mierea ca și mine!

A l b i n a

Zice-Albina-n repegiune:
Lucru toate-nvinge-n lume;
De voiești, zburând, ț-oi spune
A mea sistemă și nume.
Eu-s Albina românească,
Al meu doru-i și-a mea lege,
Pre câmpia pământească
Din flori miere a culege.
Ale mele surioare,
Când abia se luminasă,
Dulce pârgă de pe floare
O cărau de mult acasă.
Eu de farmăc amorțită
Zăcui timpuri multe-aice
Și abia mă simt trezită
În acest minut ferice.
Aleu, lucru mult m-așteaptă!
Multe câmpuri voi petrece;
Unde soarta te îndreaptă,
Mergi și tu, că timpul trece!
Și mă lasă-n a me cale
S-adun ceară, dulce miere,
Că de-a mele și de-a tale
Zile, samă ni vor cere!

 
În ocazia publicării cei întâi gazete
în limba patriei, întitulată “Albina românească”,
la 1829

Amorul arător
Autor: Gheorghe Asachi

Astă toamnă-Amorul-Zeu,
Cercetând imperiul său,
Trecu a Moldovei țară,
Unde oamenii mult ară,
Dar nu seceră d-agiuns.
Acel sprinten călători,
Ce ne arde-adeseori,
De brumă-atunci pătruns,
Căta casă priincioasă
În vro inimă duioasă,
Însí, aleu, el nicăire
N-a găsit adăpostire.
Căci, precum pe la Vaslui,
Ca-ntăi, astăzi miere nu-i,
Și credința-n astă țară
S-a făcut o marfă rară.
Ca albina și Amorul
Umblă und-o trage dorul.
Văzând grasă-acea țărână,
Arcul, cucura depune.
Tauri doi la giug supune,
Strămurariul ia în mână,
Pare-n port și la cuvânt.
Lucrători chiar de pământ.
Că-n această nouă mască,
Cântând doina românească,
A lui tauri asudau
Și tot brazde răsturnau.
Abie câmpul a arat,
Ce n-a fost sterp din natură,
Din cucură a luat
De semință o măsură,
Într-ales, fără neghină,
Din a căreia tulpină
Răsar inimi credincioase,
Simțitoare și duioase.
După ce a semănat,
La Zeu rugi a înalțat:
“Să reverse-a lui favor
Pre tomnaticul ogor,
Ca productul delicat,
De ger, secet-apărat,
Să se facă bun, frumos,
Și miez s-aibă sănătos.î
Dacă deci din cel ogor
Ce a semănat Amor
Viitoarea primăvară
Inimi nu vor să răsară
Credincioase
Și duioase,
Virtuios, nobil Amor,
Care e nemuritor,
N-având unde locui,
Din Moldova va fugi!

 
Adio
Autor: Gheorghe Asachi
Părăsând aceste clime,
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tăcute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tăinuire
A me dulce fericire!
Iho malului răspunde
L-acel chin ce mă pătrunde,
Și din groapa întunecată
În duioasa inimioară
Să răsune încă o dată
Numele de cântă Floră.
Drăgălașe floricele,
Ce țăsute în cununele
Frunte încingeți la me zână,
Dâmburi, văi și tu, fântână,
Ce ne-ați zărit împreună,
Adio, ah, pe totdeauna!

Gabriel José de la Concordia García Márquez

Gabriel José de la Concordia García Márquez (cunoscut sub numele de „Gabo”) s-a născut la 6 martie 1927, în orașul Aracataca, Columbia , lângă coasta Caraibelor. El era cel mai mare dintre cei 12 copii; tatăl său era funcționar poștal, operator de telegraf și farmacist ambulant, iar când García Márquez avea 8 ani, părinții lui s-au mutat, astfel încât tatăl său să-și găsească un loc de muncă. García Márquez a fost lăsat să fie crescut într-o casă mare dărâmată de bunicii săi materni. Bunicul său Nicolas Márquez Mejia a fost un activist liberal și colonel în timpul Războiului de Mii Zile din Columbia; bunica lui credea în magie și îi umplea capul nepotului cu superstiții și povești populare, dansând fantome și spirite.
Într-un interviu publicat în The Atlantic în 1973, García Márquez a spus că a fost întotdeauna scriitor. Cu siguranță, toate elementele tinereții sale au fost împletite în ficțiunea lui García Márquez, un amestec de istorie, mister și politică pe care poetul chilian Pablo Neruda a comparat-o cu „Don Quijote” de Cervantes.
García Márquez a fost educat la un colegiu iezuit și, în 1946, a început să studieze dreptul la Universitatea Națională din Bogota. Când editorul revistei liberale „El Espectador” a scris un articol de opinie afirmând că Columbia nu are tineri scriitori talentați, García Márquez i-a trimis o selecție de nuvele, pe care editorul le-a publicat ca „Ochii unui câine albastru”.
O scurtă explozie de succes a fost întreruptă de asasinarea președintelui columbian Jorge Eliecer Gaitan. În următorul haos, García Márquez a plecat pentru a deveni jurnalist și reporter de investigație în regiunea Caraibelor, rol la care nu ar renunța niciodată.
În 1954, García Márquez a rupt o știre despre un marinar care a supraviețuit naufragiului unui distrugător al Marinei Columbiene. Deși epava fusese atribuită unei furtuni, marinarul a raportat că s-a desprins o contrabandă ilegală prost aranjată din SUA și a bătut opt membri ai echipajului peste bord. Scandalul care a rezultat a dus la exilul lui García Márquez în Europa, unde a continuat să scrie nuvele și știri și rapoarte de reviste.
În 1955, a fost publicat primul său roman, „Leafstorm” (La Hojarasca): fusese scris cu șapte ani mai devreme, dar nu a putut găsi un editor până atunci.
García Márquez a primit ideea pentru cea mai faimoasă lucrare a sa în timp ce conducea de la Mexico City la Acapulco. Pentru a scrie acest lucru, el s-a închis timp de 18 luni, în timp ce familia sa s-a datorat cu 12.000 de dolari, dar la sfârșit a avut 1.300 de pagini de manuscris. Prima ediție spaniolă s-a epuizat într-o săptămână și, în următorii 30 de ani, a vândut peste 25 de milioane de exemplare și a fost tradusă în peste 30 de limbi.
Intriga este situată în Macondo, un oraș bazat pe propriul său oraș natal Aracataca, iar saga sa urmează cinci generații de descendenți ai lui José Arcadio Buendía și ai soției sale Ursula, precum și orașul pe care l-au fondat. José Arcadio Buendía se bazează pe propriul bunic al lui García Márquez. Evenimentele din poveste includ o plagă de insomnie, fantome care îmbătrânesc, un preot care levitează când bea ciocolată fierbinte, o femeie care urcă în cer în timp ce spală rufele și ploaie care durează patru ani, 11 săptămâni și două zile.
Într-o recenzie din 1970 a versiunii în limba engleză, Robert Keily de la New York Times a spus că este un roman „atât de plin de umor, detalii bogate și distorsiuni uimitoare încât ne aduce în minte cele mai bune dintre [William] Faulkner și Günter Grass”.
García Márquez a fost un exilat din Columbia pentru cea mai mare parte a vieții sale de adult, în mare parte autoimpus, ca urmare a furiei și frustrării sale față de violența care îi stăpânea țara. A fost un socialist pe tot parcursul vieții și prieten al lui Fidel Castro: a scris pentru La Prensa din Havana și a păstrat întotdeauna legături personale cu partidul comunist din Columbia, chiar dacă nu s-a alăturat niciodată ca membru. Un ziar venezuelean l-a trimis în spatele Cortinei de fier în statele balcanice și a descoperit că departe de o viață comunistă ideală, poporul est-european trăia îngrozit.
I s-au refuzat în mod repetat vizele turistice în Statele Unite din cauza înclinațiilor sale de stânga, dar a fost criticat de activiștii de acasă pentru că nu s-a angajat total în comunism. Prima sa vizită în SUA a fost rezultatul unei invitații a președintelui Bill Clinton la Martha's Vineyard.
În 1975, dictatorul Augustin Pinochet a venit la putere în Chile, iar García Márquez a jurat că nu va mai scrie niciodată un alt roman până când Pinochet nu va dispărea. Pinochet avea să rămână la putere un istovitor 17 ani și, până în 1981, García Márquez și-a dat seama că îi permite lui Pinochet să-l cenzureze.
„Cronica morții prezise” a fost publicată în 1981, relatând o crimă îngrozitoare a unuia dintre prietenii săi din copilărie. Protagonistul, un fiu „vesel și pașnic și cu inima deschisă” al unui negustor bogat, este piratat până la moarte; întregul oraș știe din timp și nu poate (sau nu) îl poate împiedica, chiar dacă orașul nu crede cu adevărat că este vinovat de crima de care a fost acuzat: o plagă de incapacitate de a acționa.
În 1986, a fost publicat „Dragostea în timpul holerei”, o narațiune romantică a doi iubiți încrucișați de stele care se întâlnesc, dar nu se leagă din nou de peste 50 de ani. Holera din titlu se referă atât la boală cât și la furie dusă la extremul războiului. Thomas Pynchon, trecând în revistă cartea în New York Times, a înălțat „leagănul și transluciditatea scrisului, argoul și clasicismul, întinderile lirice și acele zingere de la sfârșitul frazei”.
În 1999, Gabriel García Márquez a fost diagnosticat cu limfom, dar a continuat să scrie până în 2004, când au fost amestecate recenziile despre „Amintirile curvelor mele melancolice” - a fost interzisă în Iran. După aceea, s-a scufundat încet în demență, murind în Mexico City pe 17 aprilie 2014.
Pe lângă lucrările sale de proză de neuitat, García Márquez a atras atenția lumii pe scena literară latino-americană , a înființat o Școală Internațională de Film lângă Havana și o școală de jurnalism pe coasta Caraibelor.
Mai multe producții cinematografice mexicane din anii 1960 au fost scrise de García Márquez. Filme la care a colaborat: El gallo de oro (1964) (Cocoșul de aur),Roberto Galvadón și Tiempo para morir (1966) (Timp pentru moarte), En este pueblo no hay ladrones (1965) (În satul ăsta nu există hoți), Juego peligroso (1966) (Joc periculos), La viuda de Montiel (1979) (Vaduva lui Montiel), Mária de mi corazón (1979) (Maria inimii mele) etc.
S-a stins din viață la 17 aprilie 2014 în Ciudad de México,Mexic.
Opere
Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru);
La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate);
Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat);
El canibal, 1955 (Canibalul);
Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă);
La mala hora, 1961 (O oră rea);
El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie);
Los funerales de la Mamá Grande, 1962 (Funeraliile bunicii);
Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme);
Cien años de soledad, 1967 (Un veac de singurătate);
Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo);
Cuando era feliz e indocumentado, 1973 (Când eram fericit și nedocumentat);
El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului);
Todos los cuentos, 1976 (Toate poveștile);
Crónica de una muerte anunciada, 1981 (Cronica unei morți anunțate);
Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
Noticia de un secuestro, 1982 (Știri despre o răpire);
El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în vremea holerei);
El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său);
Vivir para contarla, 2002 (Să trăiești și să povestești);
Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste);
El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă);
Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni).
Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să țin un discurs)

(surse de date preluate greelane.com/ro, wikipedia și alte surse personale)

Dragostea în vremea holerei

(fragment)

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Pentru Mercedes, fireşte.

Au izbândit aceste plaiuri, iată:

Îşi au de-acum zeiţa încoronată.

Leandro Díaz

Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint- Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.

A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie îndesate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de-a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să-l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie premonitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.

Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât veneraţie, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de Jeremiah de Saint- Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.

— Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult.

Îl acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în cadrul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vederile mele.”

Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări făcute la repezeală pe bucăţele de hârtie care, până la urmă, se amestecau prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burduşită. Nu era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina erudiţiei

etalate cu prea multă ostentaţie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat.

Indicaţiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurscurte. Nu era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili că moartea se datorase emanaţiilor provocate de cianura de aur activată în tăviţă cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un accident. A parat reticenţele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic felului său de a fi: „Nu uitaţi

că eu semnez certificatul de deces.” Tânărul medic era decepţionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum de nu-l văzuse până atunci la Şcoala

de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecât nedumerirea: probabil că sosise de curând în oraş. Îi spuse:

„În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât de curând peste vreun îndrăgostit

nebun care să vă ofere o asemenea ocazie.”

Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea

aminte, aceasta era cea dintâi care nu se datora unei nefericiri în dragoste. În vocea lui se petrecu atunci o schimbare:

— Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De obicei

au nisip în inimă….

Cronica unei morți anunțate

(fragment)

Autor: Gabriel Garcia Marquez

…”Spre deosebire de logodnele din vremea aceea care erau lungi și supravegheate, a lor a ținut numai patru luni datorită grabei lui Bayardo San Roman. N-a fost și mai scurtă fiindcă Pura Vicario i-a cerut insistent să aștepte până se termină cu doliul în familie”…

Michelangelo Buonarroti

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.
Se trăgea dintr-o familie florentină de stirpe nobilă; şi-a făcut ucenicia în domeniul artelor plastice sub îndrumarea lui Domenico Ghirlandajo, a lui Bertoldo, care, la rândul său, fusese ucenicul lui Donatello. O latură a geniului său mai puţin cunoscută este cea de creator de poezie. De la Michelangelo ne-au rămas aproximativ 300 de poezii - sonete, madrigale, canţone, terţine, octave - pe care nu le-a publicat în timpul vieţii. Vor cunoaşte tiparul în 1623, nepotul său omonim fiind editor. O parte dintre aceste poezii, cele scrise îndeosebi după 1547, sunt creaţii lirice religioase. Ele au fost traduse admirabil şi în limba română de către C. D. Zeletin. În puţine cuvinte, vom încerca să surprindem universul poetic religios al artistului toscan.
Un tablou prezent în poemele sale este cel al nepăsării aşa-zişilor creştini faţă de cuvântul Evangheliei. Şi în vremea sa, oamenii trăiesc într-un întuneric spiritual, departe de lumina credinţei în Hristos: „Orbit-a lumea, pilda rea la proră/ Scufundă obiceiurile bune,/ Lumina piere, ce-i curaj apune,/ Înşelăciunea creşte în auroră“; dar poetul ştie că, deşi cei mulţi şi orbi aleg calea cea largă, totuşi, mai există o rămăşiţă a Noului Israel care aşteaptă venirea Mântuitorului cu o nelinişte apăsătoare: „Ah, când veni-va ceasul ce-l aşteaptă/ Acei ce cred în Tine? Prelungirea/ Ucide suflet, macină viaţă“ (De moarte sigur, însă nu de oră...).
Spre apusul vieţii, el, artistul care s-a bucurat de înşelătoarea fericire a acestei lumi, este gata să renunţe la orice lucru care l-ar mai putea ridica în slava lumească pentru a dobândi iertarea lui Hristos: „Scăpând de-înrobitoarea mea povară/ Desprind de lume inima sătulă/ Şi vin la Tine...“, căzut în genunchii inimii, în imagini lirice care amintesc de Psalmul 50: „Nu-mi judece ochii divini trecutul/ Urechea ne-ntinată nu-l asculte... ci să-mi spele/ Doar sângele ce l-ai vărsat, avutul/ Păcatelor, cu vârsta tot mai multe/ Iertând în totul rătăcirii mele“ (Scăpând de-înrobitoarea mea povară... ). Este o luptă pe care fiecare dintre creştini o duce cu sinele său, cu automatismele pe care le-a căpătat săvârşind în mod repetat păcatul: „Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul,/ Obişnuinţa-mi prins-a rădăcină“.
Pe cel ce nu vrea să ştie de porunca iubirii şi îşi petrece viaţa departe de Biserică, o îndoită moarte îl aşteaptă: cea a trupului, inevitabilă şi comună, şi moartea sufletului, cea mai cumplită şi hărăzită celor nesimţitori cu duhul: „Stau două morţi asupra mea să vină,/ Iar sufletului hrană dau veninul“; aceeaşi imagine a morţii îndoite: „Iar azi, când merg spre două morţi, din care/ De una-s sigur şi mă paşte alta,/ Iubirea, vană ieri, unde mă va duce?“ (Sosi, pe-o mare prinsă în furtună...). Rugăciunea îmbracă poezia sa precum o haină. Artistul florentin mărturiseşte: el şi-a schimbat viaţa şi a renunţat la păcat şi speră ca această cale a pocăinţei să nu-i fie închisă, ba chiar, Însuşi Hristos să-i aline amărăciunea pe care o aduce regretul unei vieţi trăite în deşert: „Ci până-i cade muritoarea coajă/ Fă-i jumătate calea lui târzie/ Şi întoarcerea mai certă şi uşoară“ (Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul...). Aceeaşi rugăminte, de a-l sprijini în Golgota pocăinţei, se aude şi în strofa următoare: „Spre cer, redu-mi la jumătate calea/ Dar şi în cea de-a doua jumătate/ Dă-mi, rogu-Te, o mână salvatoare!“. Ştie chiar şi cum ar putea primi uşurarea: „Fă să urăsc ce-i place lumii, valea/ Cu frumuseţi de oameni adorate“ (Tot timpul hărăzit spre rugăciune...).
În fiecare vers din creaţia poetică religioasă a lui Michelangelo cititorul observă luciditatea tăioasă cu care poetul îşi analizează anii pe care i-a irosit în necunoştinţă de chemarea la mântuire a lui Hristos-Domnul. Cel care a pictat Capela Sixtină şi a dus arta sculpturii la desăvârşire prin creaţii, precum David sau Pieta, se spovedeşte lui Hristos în versurile sale, sfidând ecourile posterităţii, luând pe umerii săi jugul unei veritabile penitenţe publice: „Nu-i lucru în micime să-l întreacă/ Pe cel ce sunt eu, Doamne, fără Tine!/ De aceea-ţi cer puterile-mi puţine,/ O, dor al meu, iertare şi se-apleacă...“ (Nu-i lucru în micime să-l întreacă...).
Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.
Botezat cu botezul pocăinţei, icoană a fiului risipitor care se întoarce la Părintele său, Michelangelo este un poet născut din dogoarea recunoştinţei pentru iubirea lui Dumnezeu faţă de omul care se pocăieşte, pe care o respiră Psalmii. Cine putea să-l mai întoarcă de la calea cea strâmtă, cea a urmării poruncilor lui Hristos, pe cel ce striga „Pe Tine doar Te chem, o, drag Părinte,/ În chinu-mi orb, în zarva inutilă.../ Nu ştiu ce-i bunătatea fără Tine“ (Arată-mi-Te-n tot, Cerească Minte...). Poezia religioasă scrisă de Michelangelo Buonarroti rămâne peste veacuri drept un model de mărturisire, de pocăinţă, fiindcă, în persoana artistului toscan, geniul talentului a fost dublat de conştiinţa nimicniciei proprii.
A murit la Roma, la 18 februarie 1564.

(date extrase de pe https://ziarullumina.ro și wikipedia)

***

Michelangelo Buonarroti

Sunt fericiţi ce parcă moartea-i iartă,

dar vine-un ceas de plâns şi de văitare,

sau alţii, din vechi stirpe de onoare,

cât ai clipi trec a uitării poartă.

Nu este lucru schimbător sub soare

ne-nvins de moarte, nesupus de soartă.

* * *

Michelangelo Buonarroti

Când un copac e smuls din rădăcină,

Desprins de sevele ce-l înalţă,

Ori se usucă, ori, în timp de vară,

S-aprinde când e arşiţă haină.

La fel şi biata-mi inimă străină,

Trăita-n plâns, hrănind-o jar şi pară,

Azi, când e din sălaşu-i scoasă afară,

Ce rău n-ar omorî-o fără vină?

* * *

(sonet)

Michelangelo Buonarroti

Când se iubesc doi oameni în tăcere,

încât destinul ce-ntre ei se-mparte

rănind pe unul, altul e pe moarte,

şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere

din două trupuri zbor spre cer, departe,

când c-o săgeată două piepturi sparte

aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare

într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,

iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare

decât o mie de iubiri, cum este

în stare supărarea să-i dezbine?

traducere de C.D. Zeletin

Elizabeth Barrett Browning

Elizabeth Barrett Browning (n. 6 martie 1806 – d. 29 iunie 1861) a fost o poetă engleză. A scris versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning..
. Sau, pe scurt – drumul prin viață al unei femei talentate, rămasă în istoria literaturii engleze drept punct de reper în epoca romantică, trece prin mariajul cu un poet (mai) cunoscut, ca o condiție esențială a valorii sale umane și literare. Adevăruri fragmentare, exprimate lapidar, cazuistic. În fapt, s-a ridicat deasupra faimei soțului, ajungând să fie considerată una dintre cele mai mari figuri poetice ale secolului al XIX-lea, devenind o sursă de inspirație pentru Edgar Allan Poe care a scris ”Corbul” într-o stare de profundă admirație pentru ea, sau pentru Emily Dickinson, care i-a absorbit sensibilitatea în formarea sa ca poetă.
Provenind dintr-o familie de aristocrați, superior înzestrată – înainte de 10 ani îi citise pe Milton și pe Shakespeare, autoare a unui volum de versuri la aproape 12 ani, atinsă de maladii grave încă din anii adolescenței timpurii (o boală de plămâni care a obligat-o pentru tot restul vieții la tratament cu morfină, afectarea coloanei vertebrale, care i-a produs mai târziu invaliditatea), Elizabeth a știut să trăiască din plin bucuria unei evoluții creatoare efervescente care i-a compensat nefericirea de a nu-și fi putut exersa din plin feminitatea, pe care o experimenta cu o profundă luciditate, în spiritul unei femei moderne, extrem de pasionale.
Operele ei, adunate în următoarele volume cunoscute – Sonete din partea portughezei („Sonnets from the Portuguese”), Ferestrele casei Guidi („Casa Guidi Window”), Poeme înainte de Congres („Poems Before Congress”), Aurora Leigh („Aurora Leigh”) au atras atenția mediului literar și mai cu seamă, a mai tânărului poet Robert Browning, care, îndrăgostit total de fragila domnișoară, a determinat-o să fugă împreună în Italia, după un schimb de aproape 600 de scrisori de dragoste, trimise într-un răstimp de numai 20 de luni…
Repudiată de tată, poeta își regăsește echilibrul în artă și în iubire, care îi schimbă viaţa şi o transformă din invalidă condamnată la izolare într-o femeie care se bucură de dragostea unui soț dedicat, de clima meridională, de o familie echilibrată şi de naşterea unui copil. Atracția totală, absolută, devine impuls creator și factor de emulație între cei doi artiști, permanent inspirați de prezența celuilalt, de sentimentele care îi animă, de viața care i-a adus împreună. Unul dintre cele mai frumoase poeme surprinde acel moment din viața unei femei care ajunge în pragul unei extrem de importante decizii din viața ei, aceea de a se căsători, moment care îi prilejuiește revelația conștiinței de sine și libertatea de a lua o hotărâre înțeleaptă, înțelegând că între esență și aparență lucrurile stau pe nisipuri mișcătoare în ceea ce privește iubirea.
Într-o creație intitulată ”The Lady’s Yes”, Elizabeth Barrett Browning rescrie, în deplin spirit romantic, o lecție de curtoazie și etică a relației de cuplu, atât de necesară celor care își doresc să pornească împreună în marea aventură a existenței în doi. Delicat, șoptit aproape, monologul dramatic al femeii care își explică refuzul impresionează prin detaliul de finețe al psihologiei erotice al aristocratei care, datorită unei educații înalte, pretinde sentimente sincere și gesturi de respect fără de care, chiar dacă e îndrăgostită, nu-și poate imagina viitorul alături de un bărbat care pretinde că o iubește.
În lumina dulce a candelabrelor, într-o atmosferă idilic-romantică, în sunetul ropotitor al tobelor și în hohote de râs, Doamna își mărturisește graba de a fi spus ”Da” din pricina stării euforice de moment, risipită de lumina dimineții, care aduce cu sine ”trezirea” din mreaja unei iubiri fantomatice. Ceea ce pretinde cu adevărat sunt reale calități de cavaler: noblețe, sinceritate, bărbăție, demnitate, și mai puțin ”jocul” de-a curtatul, care să-i dea impresia că e considerată prea ”ușoară” sau prea ”Grăbită”, ceea ce, desigur, i-ar macula definitiv imaginea de ființă nobilă.
Poate că Sonetul XIV răspunde cel mai bine acestui ritual al iubirii curtenești descrise în poemul amintit, aducând în prim-plan o viziune sui generis a iubirii esențializate, purificate de orice altă determinare exterioară, ostilă naturii ei divine.
Opera
• 1847: Sonete unei portugheze ("Sonnets from the Portuguese"), traduse în limba română de Mărgărita Miller-Verghy
• 1851: Ferestrele casei Guidi ("Casa Guidi Window");
• 1860: Poeme înainte de Congres ("Poems Before Congress");
• 1857: Aurora Leigh ("Aurora Leigh").
(date preluate de pe https://bel-esprit.ro și wikipedia)

Sonet XLIII

Elizabeth Barrett Browning

 
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

 
Sonetul XIV
Elizabeth Barrett Browning

 
De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
"Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie

Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!"
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie

Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;

De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.

Sonnet XXVII
Elizabeth Barrett Browning

 
Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;

mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!

Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice

adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.

traducere de Paul Abucean

Radu Gyr

Radu Gyr (n. 2 martie 1905, Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și ziarist român. O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung - de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație - ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Ca membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor „Sfânta tinerețe legionară”, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor lucrări dedicate mișcării.
A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.
A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, precum „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu.
Potrivit unui material din publicația Lumina, "în 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecțională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forțat pe front într-o unitate activă, iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Brașov, eliberat și trimis din nou pe front. Între 1942 și 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu, iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariștilor la 12 ani de detenție riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de grațiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, și abia în 1956 a fost eliberat.
La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!". A fost eliberat în 1964. A murit la 29 aprilie 1975, cu sufletul împăcat, iertându-i pe cei care l-au făcut să sufere".
În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere.
După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ține un discurs, îndemnând la luptă, în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.
A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la muncă silnică pe viață pentru „Insurecție armată”, după ce publicase poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică pe viață i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
Poezia de după gratii:
Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.
Poezie
• Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
• Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
• Cerbul de lumină, București (1928)
• Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
• Cununi uscate, București (1938)
• Corabia cu tufănici, București (1939)
• Poeme de război, București (1942)
• Balade, București (1943)
Conferințe
• Făuritorii unui ideal, București, 1932
• Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
• Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936
Prefețe
• Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
• George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
• Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937
Alte scrieri
• Scufița roșie, 1937
• Corabia cu tufănici, 1939
• Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)
Volume publicate postum
• Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
• Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994
• Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
• Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
• Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
• Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
• Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
• Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
• Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
• Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
• Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003
Traduceri
• Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
• • Jack London, Când și-aduce omul aminte...București, f.a.
Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).
• Premiul Adamachi al Academiei Române

Iisus în celulă
Radu Gyr

 
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-l pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpadă Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mâna
și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din afunda genune,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula și era luna,
numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul : nici un răspuns !
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns...

- Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele .
Din luna venea fum de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Aş vrea
Radu Gyr

Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta...
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.

M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri...
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.

Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd...

Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita...

 
Antiteze
Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
surâd numai acei care suspină,
de n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
n-ai jindui după un colţ de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nlti în slăvi dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Constant Tonegaru

Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.
În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.
Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.
Atras de mediul boem și publicându-și poemul de debut, "Nocturnă fluvială", în 1942, într-o ediție a revistei regionale Expresul de Brăila, Tonegaru s-a întâlnit și împrietenit cu poeții Stelaru și Cioculescu, frecventând moderniștii la Sburătorul.
Opera sa a devenit mai experimentală și s-a concentrat pe scrierea de poezii. Tonegaru a devenit mai bine cunoscut publicului, în mare parte datorită aprecierii activității sale de către criticul literar Vladimir Streinu, care, de asemenea, l-a ajutat pe poet să-și găsească un loc de muncă ca dactilograf în cadrul Ministerului Educației (un loc de muncă unde a stat între 1943 și 1944). Pe atunci, era o figură populară pe scena literară și, potrivit istoricului literar Alex. Ștefănescu, iubit pentru "candoarea și umorul lui, cu stângăcia care îi evidențiază necontenit onestitatea de fond". Printre tinerii autori care l-au privit cu simpatie s-au numărat: Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Mihail Crama, și Ben Corlaciu. De asemenea, el a fost apropiat de actorul Tudorel Popa.
La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptatÎn timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp .
Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României. oploșind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.
Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie. Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil. Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.
Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București. Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar.
Operă
• Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
• Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003

(date preluate de pe wikipedia)

Fiara care s-a pierdut
Constant Tonegaru

Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.

Caut pauza, mereu simpla cezură:
nu știu că ești, poate să fii un fum
și, Doamne, când sudui că m-ai făcut altcum
îmi auresc dinții din gură.

Aș fi pus laba pe pământ
izbind copita cât unghia de heruvim
spre a bate clopotele în turle
ca să vadă cine sunt.

Pe norii așezați în trepte
încerc să umblu seara să mă aflu,
îmi scot piciorul afară din odaie,
dar curge ca țărâna în spice drepte.

Caut pauza, cu virgula viu,
deocamdată pe hârtii
o port după gât ca o blană de vulpi argintii -
găsesc eu punctul ceva mai târziu.

Acum mai fac un pas și încă merg
până rămân numai o mână,
tot ce-a crescut înalt să îngroape,
cînd mă presar în dealuri de țărână.

 
Iubita cu surâs neutral
Constant Tonegaru

Uneori se trezește în mine Genovezul dar numai dimineața
vrea să vadă urmărind șinele înzăpezite ale liniei de tramvai
flota peste care a fost amiralul echipajelor încinse cu spade.
poate acum vagabonzi ce sorb în speluncă cel mai decolorat ceai.

Iubita mea cu reflexe de amurg pe pulpele albe ca sideful
îmi șoptea surâzând neutral:-Frigul a încrustat pe geam o hartă
iar noi amândoi ca și cum plecam spre Terranova
în sobă castanele trozneau ca tunurile de bord altădată.

-Adu-mi ochianul. Nu-i un plan e un întreg comtinent;
iată plante tentaculare și arbori cu alge rămase pe ramuri,
a fost desigur aici un tărâm tropical și un ocean implorat
de Pieile Roșii celebrând dansul vulturului pe maluri.

Jos în speluncă trecea din mână în mână un pumnal;
clipeau șiret matrozii, însă gândurile lor fluturau ca un steag
al nu știu cărei armate constrânsă să primească să primească ultima luptă
urcând scara de-a valma și la etajul acesta să fiu dat în vileag.

-Ești din cenaclul nostru. Fără vârstă. Un spectru infailibil;
în tine nimic nu mai pulsează și licoarea din artere
la un final de croazieră savantă prin enigme nerezolvate
cu albastrul oceanului s-a evaporat spre alte sfere.

Dragostea mea cu zâmbet neutral și pulpe carmine prelungi
se ofili cum prind paloare clapele învechite de pian;
eu din licoare i-am oferit ultima picătură păstrată atent
să graviteze melancolic în jurul sexului ei brun încă un an.

 
Ploaia
Constant Tonegaru

De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă și stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangențial în ritm foarte ocult.

Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
și m-am văzut ieșind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.

Norii vineți se descompuneau în fulgi mari cât niște mănuși
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanță decupați din carton.

Lucrurile despre care vornesc se petreceau aievea pe la omieșasesuteșiceva;
pe atunci eram nihilist și complotam să răstorn pe țar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.

În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai -
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
firește se întâmplase un accident banal de tramvai.

O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoință;
- Omul vorbește singur când ajunge cărunt...
- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcționar cumsecade
și pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.

Bogdan Petriceicu Hașdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu; n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof şi arhitect, „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade. Hasdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit.
Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată la vremea apariției (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăvește una dintre epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârșitul secolului XVI, marcate de luptele pentru tron între boieri. Înfățișarea epocii este surprinsă cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamație, mai ales în ce privește naționalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.
Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viața lui Ștefan Răzvan, aliatul lui Mihai Viteazul, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata poloneză, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care cronicile relatează că ar fi murit tras în țeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambițioasă și trufașă. Nepoată a marelui boier Moțoc, Vidra îl întâlnește pe Răzvan în pădure și se îndrăgostește de el și îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.
Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în Convorbiri literare și o broșură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.
A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul III. Astfel, Hasdeu a publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei.[
Viaţa lui Haşdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Haşdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriţi, în rândurile care urmează, povestea tatălui şi copilei din familia Haşdeu, ambii geniali, cu uluitoarele lor realizări, sfârşitul tragic al copilei, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina şi fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.
În anul 1841, familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauză că tatăl său era considerat „tulburător al liniștei publice“.
În anul 1848, mama sa, Elisabeta, trece la cele veşnice.
Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog cartea de suflet a copilăriei.
În anul 1850, se stabileşte în Basarabia, urmând cursurile liceului din Chișinău.
Începând cu anul 1852, Bogdan Petriceicu Haşdeu a studiat la Universitatea din Harkov, unde sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii.
În perioada 1852 – 1854, Bogdan Petriceicu Haşdeu realizează primele încercări literare – „Cântec popular moldovenesc”, „Ștefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii românești”, „Gândirea” dar şi fragmentele epice și dramatice „Arbore”, „Domnița Ruxandra” sau „Domnița Voichița”.
În 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, deşi nu îşi încheiase studiile, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Mutarea s-a soldat însă cu pierderea dreptului de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.
Iată portretul pe care Nicolae Iorga i-l făcea tânărului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.
În anul 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul, însă după doar șapte luni a demisionat. El devenise un fervent susţinător al Unirii.
Un an mai târziu se mută la Iaşi, unde a obţinut un post de custode al bibliotecii universității.
În acelaşi an, apare la Iași, sub conducerea sa, ziarul „România”, în care promova ideile pașoptismului.
În anul 1860, devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași.
În anul 1861 a donat bibliotecii universitare 4.000 de volume, tot atunci aflându-se pentru scurt timp în Polonia, unde s-a perfecționat în mai multe domenii.
În anul 1862, colaborează la ziarele „Dacia” și „Tribuna Română”, tot în această perioadă punând bazele altor publicații, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863) în care au apărut poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Aici publică, printre altele, drama „Răposatul postelnic” precum şi un interesant studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.
În anul 1863, „Din Moldova”, devenită „Lumina”, este interzisă, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”, o scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru din domeniul literaturii din ţara noastră.
În acelaşi an se mută la Bucureşti, unde, la 3 noiembrie, pune bazele revistei „Aghiuță”, în care va publica, cu modificări substanțiale, nuvela „Duduca Mamuca”, sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”.
În anul 1864, publică, în ziarul „Buciumul”, condus de Cezar Bolliac, nuvela istorică „Ursita”, în aceeaşi perioadă începând să editeze revista „Arhiva istorică a României”.
Tot în 1864, la 2 mai, a avut loc lovitura de stat al lui Cuza, susţinută de Haşdeu, apoi marele enciclopedist a susținut dinastia de Hohenzollern şi a cochetat cu politica, fiind adept al ideilor de factură paneuropeană, ulterior devenind membru al Partidului Liberal şi mai apoi deputat din partea acestei formaţiuni în Parlamentul României.
În anul 1865, se căsătorește cu Iulia Faliciu, în acelaşi an apărându-i monografia istorică „Ion Vodă cel Cumplit”.
În anul 1866, la 6 februarie, sub conducerea sa, continuând spiritul satiric al revistei „Aghiuță”, apare publicaţia „Satyrul”, iar în anul următor, pe 10 februarie, este jucată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa sa „Răzvan și Vidra”.
În anul 1868, se acutizează contrele între Haşdeu şi junimiști, mai ales că omul de cultură avea o știință reală de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală, toate acestea susţinute şi prin intermediul publicaţiilor „Revista Nouă” și „Revista contemporană”.
Tot în acel an, îi este publicată piesa „Rosana”, în revista „Familia”, moment urmat de călătoria de documentare a lui Haşdeu în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, în vederea realizării unor studii științifice.
În anul 1870, Haşdeu editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889), unde îi apare poezia „Odă la ciocoi”, precum şi alte materiale împotriva conducătorilor de atunci, fapt care îi aduce ameninţarea cu închisoarea la Văcărești.
În anul 1872, îi apar primele două volume din „Istoria critică a românilor” dar şi volumul „Poezie”, iar în 1876, el scoate Revista literară și științifică, în perioada 15 februarie – 15 mai.
În perioada 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi în semn de recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Tot în 1878, îi apar două volume din „Cuvente din bătrâni” – primul volum se intitulează „Limba română vorbită între 1550 – 1600”, iar al doilea „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, pentru acestea Haşdeu obţinând, în anul 1880, Premiul Academiei Române.
În anii ce au urmat, Haşdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.
În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Haşdeu, iar redactori, printre alții, Vlahuță și Delavrancea.
Dar marea bucurie a vieţii sale a fost naşterea, la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Haşdeu.
Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei.
După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.
Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Haşdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Haşdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.
Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.
Conform celor afirmate de Haşdeu, în martie 1890, scriitorul a primit acest semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Haşdeu.
După această întâmplare, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.
Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.
Aici, Bogdan Petriceicu Haşdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.
La castel, Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.
Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Haşdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.

Alb și negru
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Blânda toamna dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, brumă, sus.
Moartă-i lumea sârbezită, peste care, fără față
Fără nori și fără soare, greu atârna albă ceață.

Șerpuiește-n aer fumul și se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite, că sicriu lângă sicriu.
În zadar privirea câtă negre benghiuri în albeața;
Pân’ și umbrele sunt albe pe cea marmură de gheață.

Însa iată, că șiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe șes cobor
Și de spînul chip al iernei, vesel croncănind, s-agață…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viață!

Luntrea
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân'la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toţi o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!...

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!...

O doină postumă
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă...
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul... acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!

Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!

1864

Eugen Barbu

Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București - d. 7 septembrie 1993, București) a fost un membru corespondent al Academiei Române director de reviste, ,jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și senator român, laureat al premiului Herder. Personaj controversat, datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat și antisemitism.
Excluderea lui Eugen Barbu din rândurile scriitorimii române s-a făcut pe genunchi, la 11 ani de când se constatase oficial plagiatul din romanul său, „Incognito”. Doi uriași critici literari, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, cred că, în ciuda păcatelor sale, Eugen Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre.
Eugen Barbu a fost demascat ca plagiator în 1979, dar abia în 1990 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Dar faptul că Eugen Barbu este un prozator exponențial al ultimei jumătăți din secolul XX nici președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, și nici Eugen Simion, ex-președinte al Academiei Române, și nici Mircea Dinescu, fost șef al scriitorilor după Revoluție, nu pot contesta. Ba dimpotrivă, Manolescu îi acordă un spațiu generos în „Istoria critică a literaturii române”, Simion crede că este unul dintre cei trei „granzi” ai „Generației pierdute”, alăturându-l lui Marin Preda și Petre Dumitriu, iar Dinescu a afirmat, mai în glumă, mai în serios, că Eugen Barbu ar trebui reprimit, post-mortem, în Uniunea Scriitorilor. Manolescu și Simion devoalează, la 40 de ani de la dezvăluirea furtului literar și la trei decenii de când Eugen Barbu a fost dat afară din lumea scriitoricească autohtonă, amănunte senzaționale din „judecata” romancierului și își definesc concluziile cu privire la „excomunicarea” acestuia dar și vizavi de locul său în istoria literaturii românești.
Manolescu: „Eu l-am pus pe Barbu pe «două coloane», în «România literară»!”
Manolescu, acum, la 40 de ani de la judecata din USR, dacă Eugen Barbu a plagiat și actualul președinte al Uniunii nu și-a schimbat părerea. E radical: „Da! Sigur! Indiscutabil! Pe surse, zvonul circula în revista «Ramuri». Marin Sorescu a publicat un articol polemic în care nu exista acest termen, dar se sugera că Barbu a «împrumutat» câte ceva din alți prozatori. Eu l-am pus, în «România literară», pe «două coloane»! În stânga autorul furat și în dreapta «hoția»”.
Totuși, Eugen Barbu folosise același procedeu și în Principele, roman publicat în 1969.
Precizase, în pagina de introducere, că a folosit ca material documentar „texte din diferit publicații, cărți apărute la noi sau în alte țări, (…) din dorința de a da mai multă autenticitate faptelor descrise”. La fel a fost și cu cele câteva zeci de pagini luate din Konstantin Paustovski și alte câteva din Andre Malraux și Ilia Ehrenburg și plasate în „burta” volumului III al romanului Incognito. Numai că, în aceste caz, nu mai făcuse nicio precizare… Președintele USR confirmă: „Da, e adevărat. Dar a făcut o precizare ulterioară apariției volului III. Scria acolo că e vorba de un «colaj»”.
La Eugen Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu „intertextualitate” Bun, dar și în alte arte se folosește „colajul”. De ce nu și în literatură? Criticul literar explică: „În literatură cel mai puțin se poate vorbi de «colaj». Acest procedeu aparține, în general, artei grafice”. Dar și Mircea Cărtărescu a folosit texte din autori celebri chiar în volumul său de debut „Faruri, vitrine, fotografii”. Mai exact în poemul „Căderea” care are în cuprinsul său texte din opera lui Ezra Pound și T.S. Eliot, fără ca autorul să precizeze paternitatea acestora. De ce la Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu nu? Nicolae Manolescu e luat prin surprindere de întrebare, dar are replica la îndemână. Explică, oarecum tehnic: „La Cărtărescu procedeul se cheamă «intertextualitate», care e folosit, de obicei, în poezie. Niciodată în romane realiste cum era cazul «Incognito» sau chiar «Principele»!”.
Ceaușescu l-a protejat, indirect, pe Eugen Barbu
Eugen barbu a fost acuzat de plagiat și de poetul Marin Sorescu, sriitorul Geo Bogza – care a fost și cel mai vehement- și de istoricul literar Mircea Zaciu. Cazul său a fost dezbătut, în 1979, de Comitetul Uniunii Scriitorilor care a alcătuit o „comisie de verificare”. Cine a făcut parte din ea, care au fost concluziile acesteia și ce s-a hotărât, dacă s-a hotărât ceva?
Se știe de Dan Hăulică, Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu, Al. Piru și s-au mai vehiculat numele lui Gabriel Dimisianu și Mircea Zaciu. Nicolae Manolescu face un efort de memorie: „Au fost mai mulți în acea comisie care a prezentat Comitetului un raport. Comisia a stabilit că era vorba de un plagiat adăugînd textelor deja semnalate și altele, de asemenea copiate. S-a publicat un comunicat, conceput de Dimisanu și de mine, în care s-a condamnat plagiatul și i-a fost trimis spre lectură lui Ceaușescu, urmat de semnăturile comitetului care participase la decizie. Eugen Simion și Al. Piru s-au opus…”. Manolescu mai povestește că acel comunicat a revenit în redacția „României literare” după miezul nopții: „Ne-am dat seama că Ceaușescu citise numai comunicatul, nu și semnăturile, deoarece textul era scris pe «carul mare» al mașinii de scris, adică se folosiseră caractere mari, în timp ce semnăturile rămăseseră cu caractere mici. Or, Ceaușescu nu citea ce era scris cu caractere mici! A făcut o singură modificare. La sfârșit, în loc de «abaterea de la etica și morala socialiste» o schimbase în «scriitoricești». Adică a limitat bătaia criticii”.
Susținut de Securitate.
Se știe că Eugen Barbu și-a depus carnetul de membru USR la sediul instituției. Nicolae Manolescu dă din umeri: „El a rămas membru, dar n-a mai participat niciodată la activitățile Uniunii”. La fel de bine este cunoscut faptul că Barbu era un personaj conflictual, răutăcios și care, conștient de valoarea sa și prea pătruns de ego-ul său vanitos, și-a făcut mulți dușmani prin publicistica sa din revistele „Luceafărul”, „Săptămîna” și altele. Acum, după 40 de ani, se poate acredita ideea că Eugen Barbu a fost „executat” de inamicii săi. Cât adevăr este aici?
Președintele scriitorimii române neagă categoric: „Nu e nicio fărâmă de adevăr! Este un caz clar de sinucidere morală și socială!”.
Deși lovit puternic, Eugen Barbu, posesor al unei coloane vertebrale flexibile, a căzut în picioare, ca pisica. A contraatacat dur. A avut susținere pe linie de partid și, dacă da, cine l-a ajutat să treacă „hop”-ul? Acum, după 40 de ani, Manolescu își permită să râdă: „A avut susținere, mai degrabă, din partea Securității. «Săptămîna» publica «comunicate» semnate de colaboratorii săi”.
„Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”
În septembrie 1990, Eugen Barbu a fost dat afară din USR, oficial, pe timpul când Uniunea era condusă de Mircea Dinescu. Motivele au fost plagiatul din urmă cu 11 ani și faptul că era editorul revistei România Mare, publicație catalogată în „rechizitoriu” ca fiind o „publicație fascistă”, dar care nu era parte a portofoliului USR. Merita Eugen Barbu această excludere? Practic, i-au luat, cumva, „boii de la bicicletă”… Manolescu e dezolat: „Practic, n-a avut niciun efect. N-a mai fost membru al USR, dar a devenit parlamentar, în ’92. Sigur că, moralmente vorbind, măsura era dreaptă și trebuia luată. Iertăm prea repede… Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”.
Practic, printre vectorii de imagine și factorii de decizie ai noii conduceri a Uniunii, în ’90, se numărau mulți dintre inamicii săi, scriitori pe care acesta îi bălăcărise: Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu și Nicolae Manolescu. Nu a fost atunci, în septembrie ’90, o „vendetta”? A fost o corecție meritată, necesară? Sau o măsură pripită, care l-a victimizat? Manolescu insistă: „Cum am spus, a fost o măsură corectă care nu l-a victimizat, că nu mai juca niciun rol în viața literară. N-a fost o răzbunare. Niciodată nu ne-am pus de acord între noi, cei înjurați de el în «România Mare» și în «Săptămîna», să-i facem vreun rău. Eu, personal, l-am ignorat tot timpul. Dar am scris un capitol despre el în «Istoria critică a literaturii române». Ca scriitor nu l-am ignorat!”.
„Negrul” care l-a „făcut” pe Eugen Barbu.
A folosit sau nu Barbu așa-numiții „negri” în opera sa? Adică a pus oameni să-i facă documentări sau chiar să scrie anumite părți din cărțile sale? S-a vehiculat că cel care i-a „făcut-o” a fost scriitorul Nicolae Paul Mihail, unul dintre „negrii” de pe „plantația” lui Eugen Barbu, care i-ar fi strecurat paginile din Paustovski în volumul III din „Incognito”. Barbu avea nevoie de niște descrieri din Odesa și din Uniunea Sovietică, ori el nu fusese acolo și nici nu mai avea timp să se documenteze personal. Așa că l-ar fi tocmit pe Mihail să-i facă „munca de jos”, iar acesta, fie ca răzbunare că nu-l trecuse co-autor, cum o mai făcuse la romanul „Războiul undelor” – scris împreună –, fie că era gelos pe succesul acestuia, fie că se considera prost plătit sau toate trei la un loc, l-a deconspirat. Nicolae Manolescu e sigur pe el și admite, pe undeva, varianta cu munca „negrilor”: „Nici una! Sigur că Nicolae Paul Mihail era unul dintre «negrii» lui Barbu… Era lucru știut! El îi furniza lui Barbu materia brută. Cel care o prelucra literar era Eugen Barbu. Numai că hărnicia lui Barbu întrecea cu mult posibilitățile lui Mihail care, depășit de situație, începuse să-i furnizeze texte literare și nu, ca la început, rezumate, ci textele ca atare!”.
Eugen Simion: „Întotdeauna «negrii se supără și trădează!»
Cam aceleași întrebări le-am adresat și lui Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române și membru al comisiei care a întocmit raportul prin care Barbu era „condamnat”. Venerabilul critic declară că plagiatul e de necontestat precizând că primul care l-a semnalat a fost Marin Sorescu și cel care l-a mediatizat a fost Nicolae Manolescu. Vizavi de asemănarea modurilor în care au fost copiate pasaje din alți autori în „Principele” și „Incognito”, Eugen Simion spune că sunt situații deosebite: „În «Principele», luase documente și nu copiase texte literare. Fănuș Neagu a publicat atunci un articol «pe două coloane» dar, fiind vorba de documente, percepția n-a fost de plagiat, ci de o compilație la limita legalității. Opinia publică a fost mai puțin scandalizată că autorul, un om talentat, a pus aceste documente într-o epică bună”. Cât depre legenda „negrilor” folosiți de Eugen Barbu cred că și invidia și răzbunarea și banii puțini pe care îi primea l-au făcut pe Nicolae Paul Mihail să-l trădeze pe Barbu: „Întotdeauna povestea asta cu «negri» se termină la fel. Se supără și trădează. De acolo s-a scurs informația. Oricum, plagiatul, în forma lui brută, l-a descoperit un cititor, mi-a spus mie Marin Sorescu. După aceea a urmat Manolescu și USR. Barbu a dat un comunicat în «Contemporanul», care n-a convins pe nimeni și a incitat spiritele”.
Procesul, păcatele și opera la „Judecata de apoi”
Despre „procesul” lui Barbu, Eugen Simion își amintește că Geo Bogza a fost „procurorul de ședință”, că unul dintre cei care i-au luat apărarea a fost Fănuș Neagu și că Eugen Barbu a reacționat adresându-se CC al PCR: „Probabil că negăsind susținerea dorită și-a depus carnetul de membru și toate decorațiile la sediul Uniunii. A rămas membru inactiv și nu mai știu dacă a primit vreo sancțiune. De atunci a intrat într-un război total!”. Simion spune că Barbu a fost pedepsit, dar nu executat: „A fost prins la înghesuială și pedepsit pentru păcatele sale.
După concluziile comisiei am devenit și eu o țintă”. După care fostul președinte al Academiei Române îl descrie: „Avea un caracter nestatornic și o fire suspicioasă și răzbunătoare. Avea și niște complexe morale și intelectuale. De asta voia să treacă drept un erudit. Acest caz este complex pentru că Barbu a fost un scriitor talentat, printre cei mai buni din generația sa… Operele sale fundamentale – pe lângă «Groapa», cel mai bun roman al său, cu un stil ce i se potrivea, de un neo-realism al filmelor italienești din epocă – erau și romanele istorice și parabolice «Principele» și «Săptămâna nebunilor», plus alte câteva nuvele scrise în stilul «Groapei»”. «Șoseaua Nordului» și «Facerea lumii» sunt conformiste, iar «Ianus», ultimul, are multe «burți» care nu se armonizează cu structura cărții”.
Barbu în „Sfânta Treime” a „Generației pierdute”
Referitor la excluderea din ’90 a lui Barbu din USR, academicianul își amintește că el, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea s-au opus: „Am considerat că sunt alte mijloace de a pedepsi un scriitor pentru ceea ce a făcut în regimul totalitar. Dar trebuie să disociem omul de opera sa or, în 1990, era greu să o faci. Azi putem discuta mai calm și obiectiv. Barbu a făcut mult rău literaturii române. L-a acuzat pe Eugen Lovinescu că ar fi fost anti-național, ceea ce era o aberație!”. Simion mai adaugă că s-a vrut „sânge” și asta s-a avut. Deci, a fost o răzbunare pentru atitudinea sa și pentru veninul care i-a curs din peniță în paginile „Săptămînii” și „României Mari”? Eugen Simion oftează:
„Preda a fost ce mai înjurat, dar, din păcate, nu mai trăia…”. Crede că a fost o măsură inevitabilă în acel context: „Azi rămâne doar să reflectăm mai obiectiv la păcatele omului, unele impardonabile, și la opera sa literară care îl poate sau nu izbăvi”.
În opinia reputatului critic literar, Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre: „Dintre cei care au făcut parte în ceea ce numim «Generația pierdută» – care a debutat după 1945, până în 1960 – Marin Preda, Petre Dumitriu și Eugen Barbu au fost cei mai importanți prozatori. Când vorbești de proza postbelică, nu poți face abstracție de Barbu, cu regretul că omul și-a stricat, de multe ori, opera!”.
Nuvele și povestiri:
• Gloaba, 1955;
• Tripleta de aur, 1956;
• Oaie și ai săi, 1958;
• Patru condamnați la moarte, 1959;
• Tereza, 1961;
• Prânzul de duminică, 1962;
• Vânzarea de frate, 1968;
• Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
• Miresele, 1975;
Romane:
• Balonul e rotund, 1956;
• Unsprezece, 1956;
• Groapa, 1957;
• Șoseaua Nordului, 1959;
• Facerea lumii, 1964;
• Princepele, 1969;
• Incognito I-IV, 1975 -1980; (incognito)
• Săptămâna nebunilor, 1981;
• Ianus, 1993;
Reportaje:
• Pe-un picior de plai, 1957;
• Cât în 7 zile, 1960;
• Cu o torță alergând în fața nopții, 1972;
Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:
• Jurnal, 1966;
• Măștile lui Goethe, 1967;
• Foamea de spațiu, 1969;
• Jurnal în China, 1970;
• Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
• O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976;
Teatru:
• Să nu-ți faci prăvălie cu scară, 1959;
• Labyrintul, 1967 etc.
Piesele sunt adunate în vol. Teatru;
Versuri:
• Osânda soarelui, 1968;
Readuce în literatura română opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.
Scenarii
• Drumul oaselor (1980) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Trandafirul galben (1982) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Misterele Bucureștilor (1983) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Masca de argint (1985) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Colierul de turcoaze (1986) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Totul se plătește (1987) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
Traduceri
• Thomas Mann, Doctor Faustus, împreună cu Andrei Ion Deleanu
• William Faulkner, Orașul
• William Faulkner, Casa cu coloane
• J.B. Priestley, Fundătura îngerilor, împreună cu Andrei Ion Deleanu
Eugen Barbu despre Sabin Bălașa
• Articolul Teatrul Național, în ziarul România Liberă, 1 octombrie 1970
• Articolul Un premiu, în ziarul România Liberă, 22 aprilie 1971
• Articolul Culturale, în ziarul România Liberă, 3 februarie 1972
• Articolul Tot ce pictează înseamnă Mit, în ziarul Scânteia tineretului, 28 noiembrie 1982

(Surse de date „evz.ro,”Wikipedia ș.a)

Prânzul de duminică
Autor: Eugen Barbu
(fragment)

Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atâta frumusețe cu atâta trufie. Locomotiva gâfâia urcând, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvântată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.
Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu…
Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate fermecătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi.
N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi in cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească
Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu amiciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon.
Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi.
La Furnicoşi – mi-a plăcut numele şi l-am reţinut – uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere – se făcuse deodată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, o dată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate.

Citat de Eugen Barbu:
„... odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce.”