Constant Tonegaru

Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.
În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.
Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.
Atras de mediul boem și publicându-și poemul de debut, "Nocturnă fluvială", în 1942, într-o ediție a revistei regionale Expresul de Brăila, Tonegaru s-a întâlnit și împrietenit cu poeții Stelaru și Cioculescu, frecventând moderniștii la Sburătorul.
Opera sa a devenit mai experimentală și s-a concentrat pe scrierea de poezii. Tonegaru a devenit mai bine cunoscut publicului, în mare parte datorită aprecierii activității sale de către criticul literar Vladimir Streinu, care, de asemenea, l-a ajutat pe poet să-și găsească un loc de muncă ca dactilograf în cadrul Ministerului Educației (un loc de muncă unde a stat între 1943 și 1944). Pe atunci, era o figură populară pe scena literară și, potrivit istoricului literar Alex. Ștefănescu, iubit pentru "candoarea și umorul lui, cu stângăcia care îi evidențiază necontenit onestitatea de fond". Printre tinerii autori care l-au privit cu simpatie s-au numărat: Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Mihail Crama, și Ben Corlaciu. De asemenea, el a fost apropiat de actorul Tudorel Popa.
La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptatÎn timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp .
Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României. oploșind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.
Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie. Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil. Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.
Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București. Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar.
Operă
• Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
• Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003

(date preluate de pe wikipedia)

Fiara care s-a pierdut
Constant Tonegaru

Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.

Caut pauza, mereu simpla cezură:
nu știu că ești, poate să fii un fum
și, Doamne, când sudui că m-ai făcut altcum
îmi auresc dinții din gură.

Aș fi pus laba pe pământ
izbind copita cât unghia de heruvim
spre a bate clopotele în turle
ca să vadă cine sunt.

Pe norii așezați în trepte
încerc să umblu seara să mă aflu,
îmi scot piciorul afară din odaie,
dar curge ca țărâna în spice drepte.

Caut pauza, cu virgula viu,
deocamdată pe hârtii
o port după gât ca o blană de vulpi argintii -
găsesc eu punctul ceva mai târziu.

Acum mai fac un pas și încă merg
până rămân numai o mână,
tot ce-a crescut înalt să îngroape,
cînd mă presar în dealuri de țărână.

 
Iubita cu surâs neutral
Constant Tonegaru

Uneori se trezește în mine Genovezul dar numai dimineața
vrea să vadă urmărind șinele înzăpezite ale liniei de tramvai
flota peste care a fost amiralul echipajelor încinse cu spade.
poate acum vagabonzi ce sorb în speluncă cel mai decolorat ceai.

Iubita mea cu reflexe de amurg pe pulpele albe ca sideful
îmi șoptea surâzând neutral:-Frigul a încrustat pe geam o hartă
iar noi amândoi ca și cum plecam spre Terranova
în sobă castanele trozneau ca tunurile de bord altădată.

-Adu-mi ochianul. Nu-i un plan e un întreg comtinent;
iată plante tentaculare și arbori cu alge rămase pe ramuri,
a fost desigur aici un tărâm tropical și un ocean implorat
de Pieile Roșii celebrând dansul vulturului pe maluri.

Jos în speluncă trecea din mână în mână un pumnal;
clipeau șiret matrozii, însă gândurile lor fluturau ca un steag
al nu știu cărei armate constrânsă să primească să primească ultima luptă
urcând scara de-a valma și la etajul acesta să fiu dat în vileag.

-Ești din cenaclul nostru. Fără vârstă. Un spectru infailibil;
în tine nimic nu mai pulsează și licoarea din artere
la un final de croazieră savantă prin enigme nerezolvate
cu albastrul oceanului s-a evaporat spre alte sfere.

Dragostea mea cu zâmbet neutral și pulpe carmine prelungi
se ofili cum prind paloare clapele învechite de pian;
eu din licoare i-am oferit ultima picătură păstrată atent
să graviteze melancolic în jurul sexului ei brun încă un an.

 
Ploaia
Constant Tonegaru

De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă și stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangențial în ritm foarte ocult.

Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
și m-am văzut ieșind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.

Norii vineți se descompuneau în fulgi mari cât niște mănuși
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanță decupați din carton.

Lucrurile despre care vornesc se petreceau aievea pe la omieșasesuteșiceva;
pe atunci eram nihilist și complotam să răstorn pe țar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.

În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai -
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
firește se întâmplase un accident banal de tramvai.

O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoință;
- Omul vorbește singur când ajunge cărunt...
- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcționar cumsecade
și pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.

Bogdan Petriceicu Hașdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu; n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof şi arhitect, „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade. Hasdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit.
Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată la vremea apariției (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăvește una dintre epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârșitul secolului XVI, marcate de luptele pentru tron între boieri. Înfățișarea epocii este surprinsă cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamație, mai ales în ce privește naționalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.
Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viața lui Ștefan Răzvan, aliatul lui Mihai Viteazul, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata poloneză, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care cronicile relatează că ar fi murit tras în țeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambițioasă și trufașă. Nepoată a marelui boier Moțoc, Vidra îl întâlnește pe Răzvan în pădure și se îndrăgostește de el și îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.
Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în Convorbiri literare și o broșură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.
A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul III. Astfel, Hasdeu a publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei.[
Viaţa lui Haşdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Haşdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriţi, în rândurile care urmează, povestea tatălui şi copilei din familia Haşdeu, ambii geniali, cu uluitoarele lor realizări, sfârşitul tragic al copilei, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina şi fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.
În anul 1841, familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauză că tatăl său era considerat „tulburător al liniștei publice“.
În anul 1848, mama sa, Elisabeta, trece la cele veşnice.
Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog cartea de suflet a copilăriei.
În anul 1850, se stabileşte în Basarabia, urmând cursurile liceului din Chișinău.
Începând cu anul 1852, Bogdan Petriceicu Haşdeu a studiat la Universitatea din Harkov, unde sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii.
În perioada 1852 – 1854, Bogdan Petriceicu Haşdeu realizează primele încercări literare – „Cântec popular moldovenesc”, „Ștefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii românești”, „Gândirea” dar şi fragmentele epice și dramatice „Arbore”, „Domnița Ruxandra” sau „Domnița Voichița”.
În 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, deşi nu îşi încheiase studiile, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Mutarea s-a soldat însă cu pierderea dreptului de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.
Iată portretul pe care Nicolae Iorga i-l făcea tânărului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.
În anul 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul, însă după doar șapte luni a demisionat. El devenise un fervent susţinător al Unirii.
Un an mai târziu se mută la Iaşi, unde a obţinut un post de custode al bibliotecii universității.
În acelaşi an, apare la Iași, sub conducerea sa, ziarul „România”, în care promova ideile pașoptismului.
În anul 1860, devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași.
În anul 1861 a donat bibliotecii universitare 4.000 de volume, tot atunci aflându-se pentru scurt timp în Polonia, unde s-a perfecționat în mai multe domenii.
În anul 1862, colaborează la ziarele „Dacia” și „Tribuna Română”, tot în această perioadă punând bazele altor publicații, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863) în care au apărut poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Aici publică, printre altele, drama „Răposatul postelnic” precum şi un interesant studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.
În anul 1863, „Din Moldova”, devenită „Lumina”, este interzisă, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”, o scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru din domeniul literaturii din ţara noastră.
În acelaşi an se mută la Bucureşti, unde, la 3 noiembrie, pune bazele revistei „Aghiuță”, în care va publica, cu modificări substanțiale, nuvela „Duduca Mamuca”, sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”.
În anul 1864, publică, în ziarul „Buciumul”, condus de Cezar Bolliac, nuvela istorică „Ursita”, în aceeaşi perioadă începând să editeze revista „Arhiva istorică a României”.
Tot în 1864, la 2 mai, a avut loc lovitura de stat al lui Cuza, susţinută de Haşdeu, apoi marele enciclopedist a susținut dinastia de Hohenzollern şi a cochetat cu politica, fiind adept al ideilor de factură paneuropeană, ulterior devenind membru al Partidului Liberal şi mai apoi deputat din partea acestei formaţiuni în Parlamentul României.
În anul 1865, se căsătorește cu Iulia Faliciu, în acelaşi an apărându-i monografia istorică „Ion Vodă cel Cumplit”.
În anul 1866, la 6 februarie, sub conducerea sa, continuând spiritul satiric al revistei „Aghiuță”, apare publicaţia „Satyrul”, iar în anul următor, pe 10 februarie, este jucată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa sa „Răzvan și Vidra”.
În anul 1868, se acutizează contrele între Haşdeu şi junimiști, mai ales că omul de cultură avea o știință reală de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală, toate acestea susţinute şi prin intermediul publicaţiilor „Revista Nouă” și „Revista contemporană”.
Tot în acel an, îi este publicată piesa „Rosana”, în revista „Familia”, moment urmat de călătoria de documentare a lui Haşdeu în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, în vederea realizării unor studii științifice.
În anul 1870, Haşdeu editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889), unde îi apare poezia „Odă la ciocoi”, precum şi alte materiale împotriva conducătorilor de atunci, fapt care îi aduce ameninţarea cu închisoarea la Văcărești.
În anul 1872, îi apar primele două volume din „Istoria critică a românilor” dar şi volumul „Poezie”, iar în 1876, el scoate Revista literară și științifică, în perioada 15 februarie – 15 mai.
În perioada 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi în semn de recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Tot în 1878, îi apar două volume din „Cuvente din bătrâni” – primul volum se intitulează „Limba română vorbită între 1550 – 1600”, iar al doilea „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, pentru acestea Haşdeu obţinând, în anul 1880, Premiul Academiei Române.
În anii ce au urmat, Haşdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.
În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Haşdeu, iar redactori, printre alții, Vlahuță și Delavrancea.
Dar marea bucurie a vieţii sale a fost naşterea, la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Haşdeu.
Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei.
După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.
Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Haşdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Haşdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.
Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.
Conform celor afirmate de Haşdeu, în martie 1890, scriitorul a primit acest semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Haşdeu.
După această întâmplare, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.
Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.
Aici, Bogdan Petriceicu Haşdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.
La castel, Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.
Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Haşdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.

Alb și negru
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Blânda toamna dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, brumă, sus.
Moartă-i lumea sârbezită, peste care, fără față
Fără nori și fără soare, greu atârna albă ceață.

Șerpuiește-n aer fumul și se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite, că sicriu lângă sicriu.
În zadar privirea câtă negre benghiuri în albeața;
Pân’ și umbrele sunt albe pe cea marmură de gheață.

Însa iată, că șiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe șes cobor
Și de spînul chip al iernei, vesel croncănind, s-agață…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viață!

Luntrea
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân'la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toţi o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!...

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!...

O doină postumă
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă...
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul... acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!

Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!

1864

Eugen Barbu

Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București - d. 7 septembrie 1993, București) a fost un membru corespondent al Academiei Române director de reviste, ,jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și senator român, laureat al premiului Herder. Personaj controversat, datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat și antisemitism.
Excluderea lui Eugen Barbu din rândurile scriitorimii române s-a făcut pe genunchi, la 11 ani de când se constatase oficial plagiatul din romanul său, „Incognito”. Doi uriași critici literari, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, cred că, în ciuda păcatelor sale, Eugen Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre.
Eugen Barbu a fost demascat ca plagiator în 1979, dar abia în 1990 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Dar faptul că Eugen Barbu este un prozator exponențial al ultimei jumătăți din secolul XX nici președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, și nici Eugen Simion, ex-președinte al Academiei Române, și nici Mircea Dinescu, fost șef al scriitorilor după Revoluție, nu pot contesta. Ba dimpotrivă, Manolescu îi acordă un spațiu generos în „Istoria critică a literaturii române”, Simion crede că este unul dintre cei trei „granzi” ai „Generației pierdute”, alăturându-l lui Marin Preda și Petre Dumitriu, iar Dinescu a afirmat, mai în glumă, mai în serios, că Eugen Barbu ar trebui reprimit, post-mortem, în Uniunea Scriitorilor. Manolescu și Simion devoalează, la 40 de ani de la dezvăluirea furtului literar și la trei decenii de când Eugen Barbu a fost dat afară din lumea scriitoricească autohtonă, amănunte senzaționale din „judecata” romancierului și își definesc concluziile cu privire la „excomunicarea” acestuia dar și vizavi de locul său în istoria literaturii românești.
Manolescu: „Eu l-am pus pe Barbu pe «două coloane», în «România literară»!”
Manolescu, acum, la 40 de ani de la judecata din USR, dacă Eugen Barbu a plagiat și actualul președinte al Uniunii nu și-a schimbat părerea. E radical: „Da! Sigur! Indiscutabil! Pe surse, zvonul circula în revista «Ramuri». Marin Sorescu a publicat un articol polemic în care nu exista acest termen, dar se sugera că Barbu a «împrumutat» câte ceva din alți prozatori. Eu l-am pus, în «România literară», pe «două coloane»! În stânga autorul furat și în dreapta «hoția»”.
Totuși, Eugen Barbu folosise același procedeu și în Principele, roman publicat în 1969.
Precizase, în pagina de introducere, că a folosit ca material documentar „texte din diferit publicații, cărți apărute la noi sau în alte țări, (…) din dorința de a da mai multă autenticitate faptelor descrise”. La fel a fost și cu cele câteva zeci de pagini luate din Konstantin Paustovski și alte câteva din Andre Malraux și Ilia Ehrenburg și plasate în „burta” volumului III al romanului Incognito. Numai că, în aceste caz, nu mai făcuse nicio precizare… Președintele USR confirmă: „Da, e adevărat. Dar a făcut o precizare ulterioară apariției volului III. Scria acolo că e vorba de un «colaj»”.
La Eugen Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu „intertextualitate” Bun, dar și în alte arte se folosește „colajul”. De ce nu și în literatură? Criticul literar explică: „În literatură cel mai puțin se poate vorbi de «colaj». Acest procedeu aparține, în general, artei grafice”. Dar și Mircea Cărtărescu a folosit texte din autori celebri chiar în volumul său de debut „Faruri, vitrine, fotografii”. Mai exact în poemul „Căderea” care are în cuprinsul său texte din opera lui Ezra Pound și T.S. Eliot, fără ca autorul să precizeze paternitatea acestora. De ce la Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu nu? Nicolae Manolescu e luat prin surprindere de întrebare, dar are replica la îndemână. Explică, oarecum tehnic: „La Cărtărescu procedeul se cheamă «intertextualitate», care e folosit, de obicei, în poezie. Niciodată în romane realiste cum era cazul «Incognito» sau chiar «Principele»!”.
Ceaușescu l-a protejat, indirect, pe Eugen Barbu
Eugen barbu a fost acuzat de plagiat și de poetul Marin Sorescu, sriitorul Geo Bogza – care a fost și cel mai vehement- și de istoricul literar Mircea Zaciu. Cazul său a fost dezbătut, în 1979, de Comitetul Uniunii Scriitorilor care a alcătuit o „comisie de verificare”. Cine a făcut parte din ea, care au fost concluziile acesteia și ce s-a hotărât, dacă s-a hotărât ceva?
Se știe de Dan Hăulică, Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu, Al. Piru și s-au mai vehiculat numele lui Gabriel Dimisianu și Mircea Zaciu. Nicolae Manolescu face un efort de memorie: „Au fost mai mulți în acea comisie care a prezentat Comitetului un raport. Comisia a stabilit că era vorba de un plagiat adăugînd textelor deja semnalate și altele, de asemenea copiate. S-a publicat un comunicat, conceput de Dimisanu și de mine, în care s-a condamnat plagiatul și i-a fost trimis spre lectură lui Ceaușescu, urmat de semnăturile comitetului care participase la decizie. Eugen Simion și Al. Piru s-au opus…”. Manolescu mai povestește că acel comunicat a revenit în redacția „României literare” după miezul nopții: „Ne-am dat seama că Ceaușescu citise numai comunicatul, nu și semnăturile, deoarece textul era scris pe «carul mare» al mașinii de scris, adică se folosiseră caractere mari, în timp ce semnăturile rămăseseră cu caractere mici. Or, Ceaușescu nu citea ce era scris cu caractere mici! A făcut o singură modificare. La sfârșit, în loc de «abaterea de la etica și morala socialiste» o schimbase în «scriitoricești». Adică a limitat bătaia criticii”.
Susținut de Securitate.
Se știe că Eugen Barbu și-a depus carnetul de membru USR la sediul instituției. Nicolae Manolescu dă din umeri: „El a rămas membru, dar n-a mai participat niciodată la activitățile Uniunii”. La fel de bine este cunoscut faptul că Barbu era un personaj conflictual, răutăcios și care, conștient de valoarea sa și prea pătruns de ego-ul său vanitos, și-a făcut mulți dușmani prin publicistica sa din revistele „Luceafărul”, „Săptămîna” și altele. Acum, după 40 de ani, se poate acredita ideea că Eugen Barbu a fost „executat” de inamicii săi. Cât adevăr este aici?
Președintele scriitorimii române neagă categoric: „Nu e nicio fărâmă de adevăr! Este un caz clar de sinucidere morală și socială!”.
Deși lovit puternic, Eugen Barbu, posesor al unei coloane vertebrale flexibile, a căzut în picioare, ca pisica. A contraatacat dur. A avut susținere pe linie de partid și, dacă da, cine l-a ajutat să treacă „hop”-ul? Acum, după 40 de ani, Manolescu își permită să râdă: „A avut susținere, mai degrabă, din partea Securității. «Săptămîna» publica «comunicate» semnate de colaboratorii săi”.
„Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”
În septembrie 1990, Eugen Barbu a fost dat afară din USR, oficial, pe timpul când Uniunea era condusă de Mircea Dinescu. Motivele au fost plagiatul din urmă cu 11 ani și faptul că era editorul revistei România Mare, publicație catalogată în „rechizitoriu” ca fiind o „publicație fascistă”, dar care nu era parte a portofoliului USR. Merita Eugen Barbu această excludere? Practic, i-au luat, cumva, „boii de la bicicletă”… Manolescu e dezolat: „Practic, n-a avut niciun efect. N-a mai fost membru al USR, dar a devenit parlamentar, în ’92. Sigur că, moralmente vorbind, măsura era dreaptă și trebuia luată. Iertăm prea repede… Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”.
Practic, printre vectorii de imagine și factorii de decizie ai noii conduceri a Uniunii, în ’90, se numărau mulți dintre inamicii săi, scriitori pe care acesta îi bălăcărise: Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu și Nicolae Manolescu. Nu a fost atunci, în septembrie ’90, o „vendetta”? A fost o corecție meritată, necesară? Sau o măsură pripită, care l-a victimizat? Manolescu insistă: „Cum am spus, a fost o măsură corectă care nu l-a victimizat, că nu mai juca niciun rol în viața literară. N-a fost o răzbunare. Niciodată nu ne-am pus de acord între noi, cei înjurați de el în «România Mare» și în «Săptămîna», să-i facem vreun rău. Eu, personal, l-am ignorat tot timpul. Dar am scris un capitol despre el în «Istoria critică a literaturii române». Ca scriitor nu l-am ignorat!”.
„Negrul” care l-a „făcut” pe Eugen Barbu.
A folosit sau nu Barbu așa-numiții „negri” în opera sa? Adică a pus oameni să-i facă documentări sau chiar să scrie anumite părți din cărțile sale? S-a vehiculat că cel care i-a „făcut-o” a fost scriitorul Nicolae Paul Mihail, unul dintre „negrii” de pe „plantația” lui Eugen Barbu, care i-ar fi strecurat paginile din Paustovski în volumul III din „Incognito”. Barbu avea nevoie de niște descrieri din Odesa și din Uniunea Sovietică, ori el nu fusese acolo și nici nu mai avea timp să se documenteze personal. Așa că l-ar fi tocmit pe Mihail să-i facă „munca de jos”, iar acesta, fie ca răzbunare că nu-l trecuse co-autor, cum o mai făcuse la romanul „Războiul undelor” – scris împreună –, fie că era gelos pe succesul acestuia, fie că se considera prost plătit sau toate trei la un loc, l-a deconspirat. Nicolae Manolescu e sigur pe el și admite, pe undeva, varianta cu munca „negrilor”: „Nici una! Sigur că Nicolae Paul Mihail era unul dintre «negrii» lui Barbu… Era lucru știut! El îi furniza lui Barbu materia brută. Cel care o prelucra literar era Eugen Barbu. Numai că hărnicia lui Barbu întrecea cu mult posibilitățile lui Mihail care, depășit de situație, începuse să-i furnizeze texte literare și nu, ca la început, rezumate, ci textele ca atare!”.
Eugen Simion: „Întotdeauna «negrii se supără și trădează!»
Cam aceleași întrebări le-am adresat și lui Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române și membru al comisiei care a întocmit raportul prin care Barbu era „condamnat”. Venerabilul critic declară că plagiatul e de necontestat precizând că primul care l-a semnalat a fost Marin Sorescu și cel care l-a mediatizat a fost Nicolae Manolescu. Vizavi de asemănarea modurilor în care au fost copiate pasaje din alți autori în „Principele” și „Incognito”, Eugen Simion spune că sunt situații deosebite: „În «Principele», luase documente și nu copiase texte literare. Fănuș Neagu a publicat atunci un articol «pe două coloane» dar, fiind vorba de documente, percepția n-a fost de plagiat, ci de o compilație la limita legalității. Opinia publică a fost mai puțin scandalizată că autorul, un om talentat, a pus aceste documente într-o epică bună”. Cât depre legenda „negrilor” folosiți de Eugen Barbu cred că și invidia și răzbunarea și banii puțini pe care îi primea l-au făcut pe Nicolae Paul Mihail să-l trădeze pe Barbu: „Întotdeauna povestea asta cu «negri» se termină la fel. Se supără și trădează. De acolo s-a scurs informația. Oricum, plagiatul, în forma lui brută, l-a descoperit un cititor, mi-a spus mie Marin Sorescu. După aceea a urmat Manolescu și USR. Barbu a dat un comunicat în «Contemporanul», care n-a convins pe nimeni și a incitat spiritele”.
Procesul, păcatele și opera la „Judecata de apoi”
Despre „procesul” lui Barbu, Eugen Simion își amintește că Geo Bogza a fost „procurorul de ședință”, că unul dintre cei care i-au luat apărarea a fost Fănuș Neagu și că Eugen Barbu a reacționat adresându-se CC al PCR: „Probabil că negăsind susținerea dorită și-a depus carnetul de membru și toate decorațiile la sediul Uniunii. A rămas membru inactiv și nu mai știu dacă a primit vreo sancțiune. De atunci a intrat într-un război total!”. Simion spune că Barbu a fost pedepsit, dar nu executat: „A fost prins la înghesuială și pedepsit pentru păcatele sale.
După concluziile comisiei am devenit și eu o țintă”. După care fostul președinte al Academiei Române îl descrie: „Avea un caracter nestatornic și o fire suspicioasă și răzbunătoare. Avea și niște complexe morale și intelectuale. De asta voia să treacă drept un erudit. Acest caz este complex pentru că Barbu a fost un scriitor talentat, printre cei mai buni din generația sa… Operele sale fundamentale – pe lângă «Groapa», cel mai bun roman al său, cu un stil ce i se potrivea, de un neo-realism al filmelor italienești din epocă – erau și romanele istorice și parabolice «Principele» și «Săptămâna nebunilor», plus alte câteva nuvele scrise în stilul «Groapei»”. «Șoseaua Nordului» și «Facerea lumii» sunt conformiste, iar «Ianus», ultimul, are multe «burți» care nu se armonizează cu structura cărții”.
Barbu în „Sfânta Treime” a „Generației pierdute”
Referitor la excluderea din ’90 a lui Barbu din USR, academicianul își amintește că el, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea s-au opus: „Am considerat că sunt alte mijloace de a pedepsi un scriitor pentru ceea ce a făcut în regimul totalitar. Dar trebuie să disociem omul de opera sa or, în 1990, era greu să o faci. Azi putem discuta mai calm și obiectiv. Barbu a făcut mult rău literaturii române. L-a acuzat pe Eugen Lovinescu că ar fi fost anti-național, ceea ce era o aberație!”. Simion mai adaugă că s-a vrut „sânge” și asta s-a avut. Deci, a fost o răzbunare pentru atitudinea sa și pentru veninul care i-a curs din peniță în paginile „Săptămînii” și „României Mari”? Eugen Simion oftează:
„Preda a fost ce mai înjurat, dar, din păcate, nu mai trăia…”. Crede că a fost o măsură inevitabilă în acel context: „Azi rămâne doar să reflectăm mai obiectiv la păcatele omului, unele impardonabile, și la opera sa literară care îl poate sau nu izbăvi”.
În opinia reputatului critic literar, Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre: „Dintre cei care au făcut parte în ceea ce numim «Generația pierdută» – care a debutat după 1945, până în 1960 – Marin Preda, Petre Dumitriu și Eugen Barbu au fost cei mai importanți prozatori. Când vorbești de proza postbelică, nu poți face abstracție de Barbu, cu regretul că omul și-a stricat, de multe ori, opera!”.
Nuvele și povestiri:
• Gloaba, 1955;
• Tripleta de aur, 1956;
• Oaie și ai săi, 1958;
• Patru condamnați la moarte, 1959;
• Tereza, 1961;
• Prânzul de duminică, 1962;
• Vânzarea de frate, 1968;
• Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
• Miresele, 1975;
Romane:
• Balonul e rotund, 1956;
• Unsprezece, 1956;
• Groapa, 1957;
• Șoseaua Nordului, 1959;
• Facerea lumii, 1964;
• Princepele, 1969;
• Incognito I-IV, 1975 -1980; (incognito)
• Săptămâna nebunilor, 1981;
• Ianus, 1993;
Reportaje:
• Pe-un picior de plai, 1957;
• Cât în 7 zile, 1960;
• Cu o torță alergând în fața nopții, 1972;
Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:
• Jurnal, 1966;
• Măștile lui Goethe, 1967;
• Foamea de spațiu, 1969;
• Jurnal în China, 1970;
• Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
• O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976;
Teatru:
• Să nu-ți faci prăvălie cu scară, 1959;
• Labyrintul, 1967 etc.
Piesele sunt adunate în vol. Teatru;
Versuri:
• Osânda soarelui, 1968;
Readuce în literatura română opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.
Scenarii
• Drumul oaselor (1980) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Trandafirul galben (1982) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Misterele Bucureștilor (1983) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Masca de argint (1985) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Colierul de turcoaze (1986) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Totul se plătește (1987) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
Traduceri
• Thomas Mann, Doctor Faustus, împreună cu Andrei Ion Deleanu
• William Faulkner, Orașul
• William Faulkner, Casa cu coloane
• J.B. Priestley, Fundătura îngerilor, împreună cu Andrei Ion Deleanu
Eugen Barbu despre Sabin Bălașa
• Articolul Teatrul Național, în ziarul România Liberă, 1 octombrie 1970
• Articolul Un premiu, în ziarul România Liberă, 22 aprilie 1971
• Articolul Culturale, în ziarul România Liberă, 3 februarie 1972
• Articolul Tot ce pictează înseamnă Mit, în ziarul Scânteia tineretului, 28 noiembrie 1982

(Surse de date „evz.ro,”Wikipedia ș.a)

Prânzul de duminică
Autor: Eugen Barbu
(fragment)

Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atâta frumusețe cu atâta trufie. Locomotiva gâfâia urcând, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvântată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.
Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu…
Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate fermecătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi.
N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi in cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească
Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu amiciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon.
Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi.
La Furnicoşi – mi-a plăcut numele şi l-am reţinut – uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere – se făcuse deodată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, o dată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate.

Citat de Eugen Barbu:
„... odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce.”

Claudia Millian

Claudia Millian (n. 21 februarie 1887, București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă simbolistă română.
Părinții săi sunt Ion Millian, inginer petrolist și Maria Negolescu, fiica unui învățător din Câmpulung Muscel. În 1914 se căsătorește cu poetul simbolist Ion Minulescu. A fost profesoară de desen, dar s-a afirmat în publicistică, poezie și pictură. Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică. Debutează în ziarul ploieștean Lumina cu poezia Din trecut (1906). Sub pseudonimul Dinu Șerban, a publicat opt piese de teatru
Nu toate poveștile boemei bucureștene sunt triste... chiar dacă Mateiu Caragiale, vorbind despre acest mediu efervescent, emitea o idee, după părerea noastră preconcepută: „Bohema, cea mai veninoasă dintre ciupercile răsărite pe băligarul romantismului, ignobila, odioasa Bohemă ucide, și nu numai la figurat.”
Viitorul autor al „Crailor...” se referea la timpul pierdut, la lâncezeala la care îi condamnă boema pe artiști, în așteptarea succesului... a norocului, pe care unii dintre ei îl întâlnesc prea târziu. Claudia Millian, poetă și soție fidelă a poetului Ion Minulescu, l-ar fi contrazis. Atât ea cât și soțul ei au iubit boema bucureșteană, ai cărei cronicari entuziaști au devenit. Nicio întâmplare, oricât de tragică ar fi fost, nu le-ar fi putut schimba părerea. Nici morțile „Dioscurilor” Steo și Mitif, nici pierderea prematură a unui alt poet talentat ca Mihail Săulescu, nici dizolvarea acestei nobile adunări de aristocrați ai condeiului în flăcările Marelui Război, care din 1916 vor cuprinde și Bucureștii. Au fost o pereche fericită, unită și la bine și la rău. Dar, să începem cu începutul. Cum arăta capitala noastră, privită prin ochii Claudiei?
Părerea Claudiei Millian despre București nu este deloc măgulitoare, și, cu riscul de a o lua puțin înaintea evenimentelor, trebuie spus că însemnările ei despre orașul dâmbovițean datează din perioada imediat următoare Primului Război Mondial: „Bucureștii mi-era străin, ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol, ca o baligă uscată de la Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani la rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice. Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anume organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creieri și tot ceea ce un doctor ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea.”
Să nu uităm că aceste impresii veneau după o perioadă de exil moldovenesc, când Claudia și Minulescu părăsiseră Bucureștii amenințați cu ocupația militară germană al cărei diriguitor va fi autoritarul feldmareșal Mackensen. Într-un altfel de București îl cunoscuse poeta pe Minu al ei, un București feeric și poetic, în decor de bal mascat
Au, în schimb, după părerea autoarei, primari sau edili interesați mai mult de propriile averi și de succesul politic decât de aspectul urbei, lăsând asupra orașului impresia unei „imense grădini fără stăpân”, în care bântuie pungașii și vagabonzii. „Nu-mi plac Bucureștii”, conchide ea. „Dar despărțirea mă înduioșează. Calea Victoriei mai ales o să-mi aducă aminte de fosforescența unică a femeilor ei!”
Primul logodnic al Claudiei, și el un individ cu veleități poetice, ar fi sfătuit-o într-una din serile de lectură în doi consumate în apartamentul lor din strada Numa-Pompiliu să-i prezinte poeziile lui Ion Minulescu. Despre acesta, Claudia nu știa mare lucru, cunoscându-l doar prin versurile lui, dar află tot de la soțul ei că este secretarul de redacție al ziarului „Viitorul”.
În această calitate, mergând pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Ion Minulescu a scris o serie de reportaje privind viața cotidiană bucureșteană, care dezvăluie o urbe la polul opus (până într-un anumit punct) imaginii pe care și-o făurise Claudia despre aceasta: un oraș plin de viață, ai cărui oameni nu observă sau se prefac a nu observa inconvenientele urbanistice de care se plângea autoarea rândurilor de mai sus.
Calea Victoriei reprezintă, de exemplu, o sursă inepuizabilă de subiecte, prin tipologia pietonilor care o populează, prin tumultul ei zilnic, locul unde „cei aduși de afaceri se amestecă cu cei aduși de plictiseală.”
Pentru Minulescu, Bucureștiul este în primul rând orașul ai cărui cetățeni, tineri și bătrâni, se îngrămădesc, în special toamna, pe Calea Victoriei, între orele 11.00 – 12.00, pentru a admira, de la colțul hotelului Continental, toaletele doamnelor... și nu numai:
„De la Capșa și până în Piața Palatului, mai ales trotuarul, este o adevărată expoziție ambulantă de tot ce vreți. Toaletele doamnelor în primul rând. Vin apoi cravatele, ghetele americane... și pe ici, pe colo, chiar coatele roase și tocurile scâlciate ale cetățeanului de la marginea Capitalei sau ale funcționarului cu 90 de lei pe lună, care nu s-a putut abține de a nu gusta și dânsul din farmecul banalității unei frumoase zile de toamnă pe Calea Victoriei.”
Potrivit poetului – reporter, condus în demersul său de o fină ironie gazetărească, acest obicei banal, de a privi femeile pe cea mai circulată arteră a orașului, ar fi rezultatul rarității monumentelor de artă autentică, astfel încât, bucureșteanului de la începutul secolului al XX-lea nu-i mai rămâne decât să repete această scenă „cu o adorabilă precizie de cinematograf”, admirând „arta vie ce palpită în fiecare duminică de-a lungul trotuarelor ce încadrează Calea Victoriei.”
Adesea, monotonia orașului este spartă de câte un eveniment de rezonanță cum ar fi aducerea în anul 1909, de către Clubul automobiliștilor a unui aviator celebru ca Louis Blériot, pentru un zbor demonstrativ pe câmpul hipodromului de la Băneasa.
Era prin anul 1910. Societatea „Tinerimea artistică” organizase un bal-mascat la Teatrul Național, unde Claudia venise însoțită de primul ei soț, iar sala feeric luminată și populată de „costume din toate epocile timpului”, de „figuri din legende și din istorie” i-a lăsat o puternică impresie tinerei. Zaharia Bârsan și Cincinat Pavelescu, primul costumat în tribun roman (același costum purtat pe scenă în Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri), celălalt în patrician, au transportat-o rapid în altă dimensiune (pentru a folosi un termen împrumutat din registrul S. F.) în care antichitatea romană se întâlnea cu lumea Renașterii și a Barocului, ultima ilustrată de etalarea unor costume á la Van Dyck și Rembrandt.
Dar apariția care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna a fost un misterios cavaler medieval în armură, purtând „zaua împletită în fire metalice, brasarde și genunchiere” și ținând în mână coiful cu panaș, în timp ce pe umeri îi flutura „mantia de pelerinaj a cavalerilor”. Acest personaj impresiona mai ales prin statura lui impunătoare „mare cât un exemplar de muzeu” și numele lui, trecând din gură în gură, ajunse și la urechile Claudiei Millian: Ion Minulescu.
Claudia îi citise o parte din Romanțe, iar „acel cavaler masiv, dinamic, întreprinzător”, aflat în fața ei, într-o sală zgomotoasă de bal, nu avea nimic din portretul fictiv de tânăr „subțire, palid și cu ochi albaștri” pe care și-l conturase ea, sub imperiul versurilor lui: „Aș vrea să dorm, aș vrea să mor. / O! de-aș putea muri curând și mai ușor!”
Și totuși, așa cum mărturisește chiar ea, într-o zi de februarie anului 1910, la doi ani de la apariția volumului de versuri al lui Minulescu Romanțe pentru mai târziu, Claudia a știut încă de atunci că erau sortiți unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de ființa ta șoptindu-ți: «Zarurile sunt aruncate! » În ziua aceea două ființe se găsiră ca după o căutare îndelungată și aveau să-și aparțină, una alteia, până la sfârșitul vieții.”
Din acel moment sau, mai bine zis, după căsătoria celor doi, oficiată la 11 aprilie 1914, Claudia (avidă de a se familiariza cu lirica simbolistă) a devenit una din prezențele obișnuite ale boemei artistice bucureștene pe care și-a propus s-o zugrăvească în pagini memorialistice de o mare bogăție picturală.
Nutrea poate ambiția de a-l egala pe Henri Murger, cronicarul boemei pariziene care l-a inspirat și pe compozitorul Puccini: „Voi vorbi despre «boema literară» – nu aceea a mizeriei și a lenii, cum a fost adjectivată orice boemă, ci despre boema inteligenței novatoare, a revoluției beletristice, a energiilor care dau viață nouă cuvântului vechi. (...) Henri Murger, emoționantul exponent al acestui fenomen socialafectiv, a scris: «Boema este stagiul vieții artistice, este prefața Academiei, a spitalului sau a morgei.»” Murger a avut dreptate și cu ultima caracterizare, valabilă în cazul unor poeți nefericiți ca Iosif, Anghel sau Săulescu.
Apariția lui Minulescu la mesele Cafenelei sau Terasei Oteteleșanu (situată pe locul unde mai târziu se va ridica Palatul Telefoanelor) era menită să producă un efect egal cu acela al apariției surprinzătoare a acestuia în armura de cavaler, la balul despre care a fost deja vorba. Da... lui Ion Minulescu îi plăcea să surprindă... dar într-un mod mai pașnic, am putea spune deloc agresiv, în comparație cu maniera care-l caracteriza pe Anghel. De exemplu, nu știm cum ar fi reacționat Mitif, dacă s-ar fi aflat în locul lui Minu, într-o împrejurare care i-a pus greu la încercare reputația.
Se spune că, fiind auzit cum se laudă cu anul în care s-a născut (anul morții lui Eminescu), poate gândindu-se, automăgulitor (în sensul „a murit un geniu, s-a născut altul”), la anul morții lui Michelangelo (1564 – anul nașterii lui Shakespeare și al lui Galilei), Minulescu ar fi primit din partea lui Al. Cazaban următoarea replică usturătoare: „Două mari nenorociri în același an!”
Noroc că Minu avea simțul umorului, ușor de ghicit pe figura lui blajină, împodobită de „o mustață roșiatică tunsă” și încadrată de un „obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei”, în spatele ochelarilor „subțiri în cadru vermeil” pe care îi purta cu aceeași distincție ca și lavaliera, batista de linon, mănușile de piele și pălăria „de sub care scăpa șuvița groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”, așa cum își amintește Claudia.
Dacă Mitif ar fi primit o replică asemănătoare, cu siguranță ar fi scos pistolul sau ar fi aruncat mănușa. Mai echilibrat, Minulescu știa să se poarte ca un cavaler numai într-un cadru ludic, de bal-mascat și, cu siguranță, dacă cineva ar fi atentat la cinstea și onoarea Claudiei. Noroc că frumoasa lui soție nu a dat prilej la astfel de incidente... precum Natalia Negru, muza lui Dimitrie Anghel. Există unii oameni care caută situații de criză, situații-limită. Un asemenea cuplu a fost Anghel - Natalia Negru.
În ce-i privește pe Minu și Claudia, nimic și nimeni nu a tulburat dulcea lor conviețuire în mijlocul boemei bucureștene, nici femeile care roiau în jurul artiștilor, ispititoarele „muze”, „necredincioasele boeme”, „iubitoare de aer liber și de literatură”, cum le numește Claudia, nici chiar frumoasa Violeta, „vivandieră a clanului, muză și prietenă”. Boema număra la acea dată nume de rezonanță ca Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, dar și poeți mai puțin cunoscuți ca Alexandru Stamatiad (mândru de a face parte din „Splendida generație”), Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu sau George Stratulat.
Bietul Săulescu nu va mai avea timp să asiste la timpurile profețite atât de plastic. Așa cum presimțea Claudia, la moartea lui Anghel, „Europa se mișca seismic”. Marile imperii și state se pregăteau pentru suprema înfruntare. În perioada neutralității României (1914 – 1916), tot mai multe glasuri cer intrarea țării în război, alături de Antantă (Marea Britanie – Franța – Rusia) împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Străzile bucureștene se transformă într-un cazan încins, manifestațiile proantantiste, animate de un conservator ca Nicolae Filipescu devin din ce în ce mai violente.
Într-o zi de octombrie a anului 1915, colonelul Boboc comandantul garnizoanei Bucureștiului și prefectul poliției Corbescu ordonă șarje de cavalerie și foc trupelor de jandarmi. În rândurile manifestanților se înregistrează răniți și chiar un mort. Minu și Claudia vor fi fost și ei martori la asemenea scene, din moment ce Claudia, deja șocată de sinuciderea lui Dimitrie Anghel cu revolverul soțului ei, consemnează: „În aer mirosea a praf de pușcă.”
Urmează intrarea României în război, sub domnia Întregitorului rege Ferdinand și pe cerul Bucureștilor apar amenințătoarele dirijabile germane Zeppelin și avioanele, celebrele „Taube” care își scuipă bombele asupra cetățenilor curioși și inconștienți. Una dintre acestea cade în vecinătatea casei lui Minu și a Claudiei din Calea Dorobanților, unde se mutaseră reuniunile boemei, odată cu debutul războiului. Iar printre victimele nevinovate ale bombardamentelor se numără și fiica lui Iosif și a Nataliei Negru, Corina. Cine spunea că păcatele părinților le ispășesc copiii?
Minu și Claudia erau prea preocupați de propria lor soartă, pentru a-și mai pierde timpul cu reflecții filosofice. Împreună au înfruntat spaima și au supraviețuit focului exploziilor. Și tot împreună au primit și au plâns moartea, în bătălia de la Turtucaia, a fratelui lui Minu, căpitanul Emanuel Constantinescu, alintat „Nolică”. Nu a fost singurul apropiat al celor doi regi neîncoronați ai boemei care a plecat pe front. Înșiși artiștii părăseau Terasa, înainte de război, pentru a lua parte la manevre. Cu „o neîntrecută superbie cereau scutul, să se întoarcă «cu el», sau «pe el»”, scria Claudia.
Mihail Săulescu, tânărul profet al Bucureștilor, se întorsese „pe scut”, după ce trecuse Carpații, căzând în luptele din Ardeal, la doar 28 de ani. În curând orașul urma să fie ocupat de trupele germane și bulgare. Odată cu oficialitățile (Curtea și guvernul), Ion Minulescu și Claudia Millian se pregăteau să abandoneze Capitala în 1916 pentru un exil ieșean de doi ani.
La puțin timp după aceea, feldmareșalul german von Mackensen primea „defilarea căștilor cu moț de pe terasa Cercului Militar, sub rafalele unui crivăț neîndurător” (Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureștene). După moartea eroică a Lancelot-ului (nu și adulterin precum cel din legendele celtice și anglo-saxone), Mihail Săulescu, Arthur-ul și Ginevra acestei Mese Rotunde a cavalerilor boemei părăseau Camelotul lor idilic, purtând în suflete speranța reîntoarcerii și... o tristă certitudine: timpurile de aur ale boemei bucureștene apuseseră pentru totdeauna.
The Gorgeous Danube Delta in 4k - from Tulcea Romania
00:00
Copy video url
Play / Pause
Mute / Unmute
Report a problem
Language
Mox Player
Claudia Millian Minulescu este înmormântată alături de soțul său la Cimitirul Bellu.
Volume publicate
Poezie
• 1914 - Debutează în volum cu Garoafe roșii - versuri
• 1922 - Cântări pentru pasărea albastră - versuri
• 1936 - Întregire - volum de versuri la Cartea Românească
Memorialistică
• 1968 - Triptic memorial - volum memorialistic, publicat postum
• 1973 - Cartea mea de aduceri aminte
Dramaturgie
• După paravan
• Rozina
• Fericirea mea
• Vreau să trăiesc
• Șapte gâște potcovite
• Veronica Micle (singura piesă reprezentată pe scenă)
• Ana Ipătescu
• Dinozaurii.

Garoafe roșii

Claudia Millian Minulescu

Garoafe roșii, crenelate -
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin și sânge -
Eu vă iubesc și vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc și vă cunosc
De mult tulburătorul mosc...
În roșu-apusului de soare
Voi puneți pete de culoare,
Voi înfloriți în fundul mării
În lungi ciorchine de mărgean
Și pe obrajii de ftizie
Muriți în fiecare an...

Vă poartă-actrițele pe gură
Și hetairele pe sâni,
Vă leagănă pe coif cocoșii,
Și-n răni v-au încrustat strămoșii,
Iar eu vă port pe veci în minte,
Vă port în păr și pe vestminte,
Pe perne de atlaz brodate...
Garoafe roșii, crenelate!

Eu vă iubesc și vă cunosc
De mult tulburătorul mosc!
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...
Prin voi am plâns întâia dată -
Obsesie însângerată!

Pisicile
Claudia Millian Minulescu

Cu ochii fosforescenți și oblici
Ramați în cearcăne de aur -

Ca niște scumpe amulete -
Cavoul negrelor regrete...

Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,

Visați mereu la cerul maur...

Visați berberii și efebii

Cum în cântări vi se prosternă;

Pe fondul albei piramide,

Visați reginele livide,

Cu ochii înegriți de kohl,

Cu umerii și gâtul gol;

Visați o viață de lumină,

Ca îmbătate cu morfină!...

Cu ochii fosforescenți și oblici

Ramați în cearcăne de aur,

Visați, visați la cerul maur...

Himeră
Claudia Millian Minulescu

Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră,
Prin care trece moartea în menuete fine,
Sub formă de femeie, de cântec sau himeră -
Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine?

Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite
Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane,
Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite,
Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.

Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură,
Nici să repet cadenţa exodului trecut,
Ci dând nemulţumirii putere de secură,
Voi sparge forma veche a statuiei de lut.

Christopher “Kit” Marlowe

Christopher “Kit” Marlowe (n. 23 februarie 1564, Canterbury, Kent[*], Regatul Angliei[5] – d.. 30 mai 1593, Lewisham, Kent[*], Regatul Angliei a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.
Christopher Marlowe a fost educat la Cambridge și cunoscut pentru spiritul și farmecul său. După ce a absolvit Cambridge, sa dus la Londra și s-a alăturat echipei Admiral's Men, un grup de jucători. În curând a început să scrie piese, printre care se numără "Tamburlaine cel Mare", "Dr. Faustus" și "Evreul Maltei". Când nu scria piese, se găsea de multe ori jocuri de noroc, iar în timpul unui joc de table, o noapte fată cu alți trei bărbați, a intrat într-o ceartă și unul dintre ei la înjunghiat până la moarte, încheind viața celui mai talentat scriitor la vârsta de 29 de ani. Pe lângă piese, a scris poezii.
A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.
Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru "comportament loial" și pentru "bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe speculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret. Nici o dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.
Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.
Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.
Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.
Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.
Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, "agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.
Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.)
Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.
Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.
Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.
Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte
piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.
La fel cum este și cazul altor scriitori ai perioadei, cum ar fi Shakespeare, și despre viața lui Marlowe se știu puține lucruri. Cele mai multe dovezi se regăsesc în registrele legale și în alte documente oficiale care însă nu conțin multă informație despre el. Acest fapt nu i-a împiedicat însă pe scriitorii de ficțiune și nici pe autenticiști să speculeze pe marginea activităților și a caracterului său. Marlowe a fost adesea privit ca și spion, scandalagiu, eretic și homosexual, precum și "magician", "duelist", "consumator de tabac", "falsificator" și "desfrânat". Dovezile pentru majoritatea acestor acuzații sunt neînsemnate. Datele despre viața lui Marlowe au fost ornate de mulți scriitori cu povești colorate și adesea fanteziste despre lumea interlopă elisabetană.
Marlowe a fost adesea bănuit ca fiind spion al stăpânirii.
Așa cum s-a menționat mai sus, în 1587 Consiliul de Stat a ordonat Universității Cambridge să-i acorde doctoratul în arte, negând zvonurile cum că el ar fi intenționat să meargă la Colegiul Catolic Englez din Reims, spunând, în schimb, că a fost implicat în "probleme" (nespecificate) în serviciul reginei. Această informație a fost luată dintr-un document datat 29 iunie 1587, din Serviciul de Evidența Populației – Actele Consiliului de Stat.
Uneori s-a teoretizat că Marlowe a fost "Morley", tutorele Arabellei Stuart în 1589, descris de custodele Arabellei, contesa de Shrewsbury. Această posibilitate a fost menționată pentru prima dată într-o scrisoare adresată jurnalului Suplimentul literar al ziarului The Times, scrisă de E. St. John Broks în 1937; într-o scrisoare către Notes and Queries, John Baker a adăugat că doar Marlowe ar fi putut fi tutorele Arabellei, datorită absenței oricărui alt "Morley" cu doctorat în acea perioadă. Unii biografi cred că acel "Morely" în discuție ar fi putut fi un frate de-al muzicianului Thomas Morley. Dacă Marlowe a fost tutorele Arabellei, acesta ar putea fi un indiciu că el a fost spion, de vreme ce Arabella, nepoata reginei Maria a Scoției și verișoară a lui James al VI-lea al Scoției (mai târziu James I al Angliei), era la acea dată o candidată puternică la succesiunea pentru tronul reginei Elisabeta.
În 1592, Marlowe a fost arestat în orașul danez Flushing pentru încercarea de a falsifica monede. El a fost trimis la Marele Vistier pentru ca acesta să se ocupe de el, dar nicio condamnare sau întemnițare nu par să fi rezultat din aceasta.
La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franța și Olanda care s-au stabilit în oraș. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat "Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.
La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.
Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.
Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham. Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând "tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie 1593.
Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:
1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât și cu lumea interlopă londoneză. Frizer și Skeres au fost de asemenea cunoscuți ca și cămătari și șarlatani, așa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, "legături cu rețeaua de spioni a stăpânirii".
2. povestea cum că ei ar fi avut o ieșire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâți împreună, cufundați adânc în discuții. De asemenea, Robert Poley aducea corespondența confidențială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondența, și-a petrecut întreaga zi cu Marlowe și cu ceilalți doi.
3. pare o coincidență prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.
4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzație de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenționat ca investigația să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Școala Nopții” și/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.
5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum și faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.
Din aceste motive, precum și din altele, unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.
Marlowe este adesea descris astăzi ca și homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare și identitate sexuală.
Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.
• Cea mai elocventă este declarația lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzații împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzații au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus "toți cei care nu iubesc tutunul și băieții sunt nebuni."
• În 1593, colegul de cameră și prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemnițat și interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparțin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre "opiniile monstruoase" ale lui Marlowe, ceea ce includea și afirmația lui Marlowe că "Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan."
Pe lângă asta a mai fost scos în evidență și faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.
Unii savanți susțin că dovezile sunt neconcludente și că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington și Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept "mărturie neverosimilă" și fac următorul comentariu: "Acestea și alte afirmații trebuie discreditate pentru exagerarea lor și pentru că au fost produse în circumstanțe legale care ar putea fi privite ca și vânătoare de vrăjitoare." De asemenea s-a menționat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură și astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.
Oricare ar fi interesul particular al criticilor moderni, biografi și romancieri pentru contemporanii lui din lumea literară, Marlowe era înainte de toate un artist admirat și influent. În săptămânile următoare morții lui, George Peele și-a amintit de el ca și "Marley cel iubit de muze"; Michael Draxton a scris că "Avea în el acele lucruri translunare brave/Pe care le avuseră primii poeți", iar Ben Jonson a scris despre "trăsătura puternică a lui Marlowe". Thomas Nashe a scris călduros despre prietenul său "bietul decedat Kit Marlowe". Tot astfel a făcut și editorul Edward Blount, în dedicația din Hero and Leander pentru Sir Thomas Walsingham.
Cel mai mare tribut i-a fost plătit lui Marlowe de Shakespeare în piesa Cum vă place, unde el nu doar citează un vers din Hero and Leander, dar face, prin cuvintele clovnului Touchstone referire la moartea lui Marlowe.
Shakespeare a fost într-adevăr foarte influențat de Marlowe în opera sa de început, după cum se poate vedea din re-utilizarea temelor lui Marlowe în Antoniu și Cleopatra, Negustorul din Veneția, Richard al II-lea și Macbeth (Dido, Evreul din Malta, Eduard al II-lea și Doctor Faust). Într-adevăr, în Hamlet, după întâlnirea cu actorii ambulanți, Hamlet începe să discute despre Dido, regina Cartaginei, citând din ea. Deoarece aceasta a fost singura piesă a lui Marlowe care nu s-a jucat la teatrul public, putem observa că Shakespeare a fost chiar discipol marlovian; și într-adevăr, în Zadarnicele chinuri ale dragostei, copiind Masacrul din Paris al lui Marlowe, Shakespeare aduce un personaj numit Marcade (cuvântul francez pentru Mercur – mesagerul zeilor – o poreclă pe care Marlowe a folosit-o pentru el însuși), care sosește ca să întrerupă "veselia", cu vești despre moartea regelui; un tribut potrivit adus cuiva căruia îi plăcea distrugerea în piesele sale.
Date fiind inconsistențele de nepătruns cu privire la povestea morții lui Marlowe, a apărut continuu în prim-plan o teorie a conspirației centrată pe faptul că Marlowe ar fi putut să-și însceneze moartea și apoi să continue să scrie sub presupusul nume de William Shakespeare.
Opere
Datele despre redactare sunt aproximative
Teatru
• Dido, regina Cartaginei (1586)(scrisă probabil împreună cu Thomas Nashe)
• Tamerlan cel Mare, partea I (1587)
• Tamerlan, partea a II-a (1587-1588)
• Evreul din Malta (1589)
• Doctor Faust (1589 sau 1593)
• Eduard al II-lea (1592)
• Masacrul din Paris (1593)
Poezie
• Traduceri din Farsalia lui Lucan (nu se cunoaște data)
• Traduceri din Amorurile lui Ovidiu (1580?)
• Pasionatul păstor iubitei lui
• Hero and Leander (1593, neterminat; completat de George Chapman, 1598)

Cine-a iubit vreodată şi n-a iubit la prima vedere?

Autor: Christopher Marlowe

A iubi sau a urî nu stă-n puterea noastră,
Căci voinţa nu este stăpână peste soartă.
Când doi s-au despuiat, deja blestemul iubirii a-început,
Unul trebuie să-nvingă şi-altul să se piardă în sărut;
Unul va suferi mai mult, astfel a fost croit acest proiect,
Deşi-s două lingouri de aur, asemenea în fiecare-aspect:
Nimeni nu cunoaşte motivul, pricina de deochi,
Ceea ce vedem e cenzurat de însăşi proprii ochi.
Când doi sunt egali în toate, dragostea-şi ia la revedere:
Cine-a iubit vreodată şi nu la prima vedere?

traducere de Petru Dimofte