Gabriel José de la Concordia García Márquez (cunoscut sub numele de „Gabo”) s-a născut la 6 martie 1927, în orașul Aracataca, Columbia , lângă coasta Caraibelor. El era cel mai mare dintre cei 12 copii; tatăl său era funcționar poștal, operator de telegraf și farmacist ambulant, iar când García Márquez avea 8 ani, părinții lui s-au mutat, astfel încât tatăl său să-și găsească un loc de muncă. García Márquez a fost lăsat să fie crescut într-o casă mare dărâmată de bunicii săi materni. Bunicul său Nicolas Márquez Mejia a fost un activist liberal și colonel în timpul Războiului de Mii Zile din Columbia; bunica lui credea în magie și îi umplea capul nepotului cu superstiții și povești populare, dansând fantome și spirite.
Într-un interviu publicat în The Atlantic în 1973, García Márquez a spus că a fost întotdeauna scriitor. Cu siguranță, toate elementele tinereții sale au fost împletite în ficțiunea lui García Márquez, un amestec de istorie, mister și politică pe care poetul chilian Pablo Neruda a comparat-o cu „Don Quijote” de Cervantes.
García Márquez a fost educat la un colegiu iezuit și, în 1946, a început să studieze dreptul la Universitatea Națională din Bogota. Când editorul revistei liberale „El Espectador” a scris un articol de opinie afirmând că Columbia nu are tineri scriitori talentați, García Márquez i-a trimis o selecție de nuvele, pe care editorul le-a publicat ca „Ochii unui câine albastru”.
O scurtă explozie de succes a fost întreruptă de asasinarea președintelui columbian Jorge Eliecer Gaitan. În următorul haos, García Márquez a plecat pentru a deveni jurnalist și reporter de investigație în regiunea Caraibelor, rol la care nu ar renunța niciodată.
În 1954, García Márquez a rupt o știre despre un marinar care a supraviețuit naufragiului unui distrugător al Marinei Columbiene. Deși epava fusese atribuită unei furtuni, marinarul a raportat că s-a desprins o contrabandă ilegală prost aranjată din SUA și a bătut opt membri ai echipajului peste bord. Scandalul care a rezultat a dus la exilul lui García Márquez în Europa, unde a continuat să scrie nuvele și știri și rapoarte de reviste.
În 1955, a fost publicat primul său roman, „Leafstorm” (La Hojarasca): fusese scris cu șapte ani mai devreme, dar nu a putut găsi un editor până atunci.
García Márquez a primit ideea pentru cea mai faimoasă lucrare a sa în timp ce conducea de la Mexico City la Acapulco. Pentru a scrie acest lucru, el s-a închis timp de 18 luni, în timp ce familia sa s-a datorat cu 12.000 de dolari, dar la sfârșit a avut 1.300 de pagini de manuscris. Prima ediție spaniolă s-a epuizat într-o săptămână și, în următorii 30 de ani, a vândut peste 25 de milioane de exemplare și a fost tradusă în peste 30 de limbi.
Intriga este situată în Macondo, un oraș bazat pe propriul său oraș natal Aracataca, iar saga sa urmează cinci generații de descendenți ai lui José Arcadio Buendía și ai soției sale Ursula, precum și orașul pe care l-au fondat. José Arcadio Buendía se bazează pe propriul bunic al lui García Márquez. Evenimentele din poveste includ o plagă de insomnie, fantome care îmbătrânesc, un preot care levitează când bea ciocolată fierbinte, o femeie care urcă în cer în timp ce spală rufele și ploaie care durează patru ani, 11 săptămâni și două zile.
Într-o recenzie din 1970 a versiunii în limba engleză, Robert Keily de la New York Times a spus că este un roman „atât de plin de umor, detalii bogate și distorsiuni uimitoare încât ne aduce în minte cele mai bune dintre [William] Faulkner și Günter Grass”.
García Márquez a fost un exilat din Columbia pentru cea mai mare parte a vieții sale de adult, în mare parte autoimpus, ca urmare a furiei și frustrării sale față de violența care îi stăpânea țara. A fost un socialist pe tot parcursul vieții și prieten al lui Fidel Castro: a scris pentru La Prensa din Havana și a păstrat întotdeauna legături personale cu partidul comunist din Columbia, chiar dacă nu s-a alăturat niciodată ca membru. Un ziar venezuelean l-a trimis în spatele Cortinei de fier în statele balcanice și a descoperit că departe de o viață comunistă ideală, poporul est-european trăia îngrozit.
I s-au refuzat în mod repetat vizele turistice în Statele Unite din cauza înclinațiilor sale de stânga, dar a fost criticat de activiștii de acasă pentru că nu s-a angajat total în comunism. Prima sa vizită în SUA a fost rezultatul unei invitații a președintelui Bill Clinton la Martha's Vineyard.
În 1975, dictatorul Augustin Pinochet a venit la putere în Chile, iar García Márquez a jurat că nu va mai scrie niciodată un alt roman până când Pinochet nu va dispărea. Pinochet avea să rămână la putere un istovitor 17 ani și, până în 1981, García Márquez și-a dat seama că îi permite lui Pinochet să-l cenzureze.
„Cronica morții prezise” a fost publicată în 1981, relatând o crimă îngrozitoare a unuia dintre prietenii săi din copilărie. Protagonistul, un fiu „vesel și pașnic și cu inima deschisă” al unui negustor bogat, este piratat până la moarte; întregul oraș știe din timp și nu poate (sau nu) îl poate împiedica, chiar dacă orașul nu crede cu adevărat că este vinovat de crima de care a fost acuzat: o plagă de incapacitate de a acționa.
În 1986, a fost publicat „Dragostea în timpul holerei”, o narațiune romantică a doi iubiți încrucișați de stele care se întâlnesc, dar nu se leagă din nou de peste 50 de ani. Holera din titlu se referă atât la boală cât și la furie dusă la extremul războiului. Thomas Pynchon, trecând în revistă cartea în New York Times, a înălțat „leagănul și transluciditatea scrisului, argoul și clasicismul, întinderile lirice și acele zingere de la sfârșitul frazei”.
În 1999, Gabriel García Márquez a fost diagnosticat cu limfom, dar a continuat să scrie până în 2004, când au fost amestecate recenziile despre „Amintirile curvelor mele melancolice” - a fost interzisă în Iran. După aceea, s-a scufundat încet în demență, murind în Mexico City pe 17 aprilie 2014.
Pe lângă lucrările sale de proză de neuitat, García Márquez a atras atenția lumii pe scena literară latino-americană , a înființat o Școală Internațională de Film lângă Havana și o școală de jurnalism pe coasta Caraibelor.
Mai multe producții cinematografice mexicane din anii 1960 au fost scrise de García Márquez. Filme la care a colaborat: El gallo de oro (1964) (Cocoșul de aur),Roberto Galvadón și Tiempo para morir (1966) (Timp pentru moarte), En este pueblo no hay ladrones (1965) (În satul ăsta nu există hoți), Juego peligroso (1966) (Joc periculos), La viuda de Montiel (1979) (Vaduva lui Montiel), Mária de mi corazón (1979) (Maria inimii mele) etc.
S-a stins din viață la 17 aprilie 2014 în Ciudad de México,Mexic.
Opere
Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru);
La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate);
Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat);
El canibal, 1955 (Canibalul);
Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă);
La mala hora, 1961 (O oră rea);
El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie);
Los funerales de la Mamá Grande, 1962 (Funeraliile bunicii);
Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme);
Cien años de soledad, 1967 (Un veac de singurătate);
Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo);
Cuando era feliz e indocumentado, 1973 (Când eram fericit și nedocumentat);
El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului);
Todos los cuentos, 1976 (Toate poveștile);
Crónica de una muerte anunciada, 1981 (Cronica unei morți anunțate);
Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
Noticia de un secuestro, 1982 (Știri despre o răpire);
El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în vremea holerei);
El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său);
Vivir para contarla, 2002 (Să trăiești și să povestești);
Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste);
El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă);
Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni).
Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să țin un discurs)
(surse de date preluate greelane.com/ro, wikipedia și alte surse personale)
Dragostea în vremea holerei
(fragment)
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Pentru Mercedes, fireşte.
Au izbândit aceste plaiuri, iată:
Îşi au de-acum zeiţa încoronată.
Leandro Díaz
Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint- Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.
A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie îndesate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de-a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să-l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie premonitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.
Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât veneraţie, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de Jeremiah de Saint- Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.
— Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult.
Îl acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în cadrul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vederile mele.”
Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări făcute la repezeală pe bucăţele de hârtie care, până la urmă, se amestecau prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burduşită. Nu era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina erudiţiei
etalate cu prea multă ostentaţie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat.
Indicaţiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurscurte. Nu era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili că moartea se datorase emanaţiilor provocate de cianura de aur activată în tăviţă cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un accident. A parat reticenţele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic felului său de a fi: „Nu uitaţi
că eu semnez certificatul de deces.” Tânărul medic era decepţionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum de nu-l văzuse până atunci la Şcoala
de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecât nedumerirea: probabil că sosise de curând în oraş. Îi spuse:
„În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât de curând peste vreun îndrăgostit
nebun care să vă ofere o asemenea ocazie.”
Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea
aminte, aceasta era cea dintâi care nu se datora unei nefericiri în dragoste. În vocea lui se petrecu atunci o schimbare:
— Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De obicei
au nisip în inimă….
Cronica unei morți anunțate
(fragment)
Autor: Gabriel Garcia Marquez
…”Spre deosebire de logodnele din vremea aceea care erau lungi și supravegheate, a lor a ținut numai patru luni datorită grabei lui Bayardo San Roman. N-a fost și mai scurtă fiindcă Pura Vicario i-a cerut insistent să aștepte până se termină cu doliul în familie”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu