Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.
În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.
Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.
Atras de mediul boem și publicându-și poemul de debut, "Nocturnă fluvială", în 1942, într-o ediție a revistei regionale Expresul de Brăila, Tonegaru s-a întâlnit și împrietenit cu poeții Stelaru și Cioculescu, frecventând moderniștii la Sburătorul.
Opera sa a devenit mai experimentală și s-a concentrat pe scrierea de poezii. Tonegaru a devenit mai bine cunoscut publicului, în mare parte datorită aprecierii activității sale de către criticul literar Vladimir Streinu, care, de asemenea, l-a ajutat pe poet să-și găsească un loc de muncă ca dactilograf în cadrul Ministerului Educației (un loc de muncă unde a stat între 1943 și 1944). Pe atunci, era o figură populară pe scena literară și, potrivit istoricului literar Alex. Ștefănescu, iubit pentru "candoarea și umorul lui, cu stângăcia care îi evidențiază necontenit onestitatea de fond". Printre tinerii autori care l-au privit cu simpatie s-au numărat: Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Mihail Crama, și Ben Corlaciu. De asemenea, el a fost apropiat de actorul Tudorel Popa.
La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptatÎn timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp .
Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României. oploșind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.
Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie. Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil. Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.
Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București. Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar.
Operă
• Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
• Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003
(date preluate de pe wikipedia)
Constant Tonegaru
Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.
Caut pauza, mereu simpla cezură:
nu știu că ești, poate să fii un fum
și, Doamne, când sudui că m-ai făcut altcum
îmi auresc dinții din gură.
Aș fi pus laba pe pământ
izbind copita cât unghia de heruvim
spre a bate clopotele în turle
ca să vadă cine sunt.
Pe norii așezați în trepte
încerc să umblu seara să mă aflu,
îmi scot piciorul afară din odaie,
dar curge ca țărâna în spice drepte.
Caut pauza, cu virgula viu,
deocamdată pe hârtii
o port după gât ca o blană de vulpi argintii -
găsesc eu punctul ceva mai târziu.
Acum mai fac un pas și încă merg
până rămân numai o mână,
tot ce-a crescut înalt să îngroape,
cînd mă presar în dealuri de țărână.
Iubita cu surâs neutral
Constant Tonegaru
Uneori se trezește în mine Genovezul dar numai dimineața
vrea să vadă urmărind șinele înzăpezite ale liniei de tramvai
flota peste care a fost amiralul echipajelor încinse cu spade.
poate acum vagabonzi ce sorb în speluncă cel mai decolorat ceai.
Iubita mea cu reflexe de amurg pe pulpele albe ca sideful
îmi șoptea surâzând neutral:-Frigul a încrustat pe geam o hartă
iar noi amândoi ca și cum plecam spre Terranova
în sobă castanele trozneau ca tunurile de bord altădată.
-Adu-mi ochianul. Nu-i un plan e un întreg comtinent;
iată plante tentaculare și arbori cu alge rămase pe ramuri,
a fost desigur aici un tărâm tropical și un ocean implorat
de Pieile Roșii celebrând dansul vulturului pe maluri.
Jos în speluncă trecea din mână în mână un pumnal;
clipeau șiret matrozii, însă gândurile lor fluturau ca un steag
al nu știu cărei armate constrânsă să primească să primească ultima luptă
urcând scara de-a valma și la etajul acesta să fiu dat în vileag.
-Ești din cenaclul nostru. Fără vârstă. Un spectru infailibil;
în tine nimic nu mai pulsează și licoarea din artere
la un final de croazieră savantă prin enigme nerezolvate
cu albastrul oceanului s-a evaporat spre alte sfere.
Dragostea mea cu zâmbet neutral și pulpe carmine prelungi
se ofili cum prind paloare clapele învechite de pian;
eu din licoare i-am oferit ultima picătură păstrată atent
să graviteze melancolic în jurul sexului ei brun încă un an.
Ploaia
Constant Tonegaru
De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă și stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangențial în ritm foarte ocult.
Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
și m-am văzut ieșind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.
Norii vineți se descompuneau în fulgi mari cât niște mănuși
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanță decupați din carton.
Lucrurile despre care vornesc se petreceau aievea pe la omieșasesuteșiceva;
pe atunci eram nihilist și complotam să răstorn pe țar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.
În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai -
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
firește se întâmplase un accident banal de tramvai.
O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoință;
- Omul vorbește singur când ajunge cărunt...
- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcționar cumsecade
și pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu