Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București - d. 7 septembrie 1993, București) a fost un membru corespondent al Academiei Române director de reviste, ,jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și senator român, laureat al premiului Herder. Personaj controversat, datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat și antisemitism.
Excluderea lui Eugen Barbu din rândurile scriitorimii române s-a făcut pe genunchi, la 11 ani de când se constatase oficial plagiatul din romanul său, „Incognito”. Doi uriași critici literari, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, cred că, în ciuda păcatelor sale, Eugen Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre.
Eugen Barbu a fost demascat ca plagiator în 1979, dar abia în 1990 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Dar faptul că Eugen Barbu este un prozator exponențial al ultimei jumătăți din secolul XX nici președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, și nici Eugen Simion, ex-președinte al Academiei Române, și nici Mircea Dinescu, fost șef al scriitorilor după Revoluție, nu pot contesta. Ba dimpotrivă, Manolescu îi acordă un spațiu generos în „Istoria critică a literaturii române”, Simion crede că este unul dintre cei trei „granzi” ai „Generației pierdute”, alăturându-l lui Marin Preda și Petre Dumitriu, iar Dinescu a afirmat, mai în glumă, mai în serios, că Eugen Barbu ar trebui reprimit, post-mortem, în Uniunea Scriitorilor. Manolescu și Simion devoalează, la 40 de ani de la dezvăluirea furtului literar și la trei decenii de când Eugen Barbu a fost dat afară din lumea scriitoricească autohtonă, amănunte senzaționale din „judecata” romancierului și își definesc concluziile cu privire la „excomunicarea” acestuia dar și vizavi de locul său în istoria literaturii românești.
Manolescu: „Eu l-am pus pe Barbu pe «două coloane», în «România literară»!”
Manolescu, acum, la 40 de ani de la judecata din USR, dacă Eugen Barbu a plagiat și actualul președinte al Uniunii nu și-a schimbat părerea. E radical: „Da! Sigur! Indiscutabil! Pe surse, zvonul circula în revista «Ramuri». Marin Sorescu a publicat un articol polemic în care nu exista acest termen, dar se sugera că Barbu a «împrumutat» câte ceva din alți prozatori. Eu l-am pus, în «România literară», pe «două coloane»! În stânga autorul furat și în dreapta «hoția»”.
Totuși, Eugen Barbu folosise același procedeu și în Principele, roman publicat în 1969.
Precizase, în pagina de introducere, că a folosit ca material documentar „texte din diferit publicații, cărți apărute la noi sau în alte țări, (…) din dorința de a da mai multă autenticitate faptelor descrise”. La fel a fost și cu cele câteva zeci de pagini luate din Konstantin Paustovski și alte câteva din Andre Malraux și Ilia Ehrenburg și plasate în „burta” volumului III al romanului Incognito. Numai că, în aceste caz, nu mai făcuse nicio precizare… Președintele USR confirmă: „Da, e adevărat. Dar a făcut o precizare ulterioară apariției volului III. Scria acolo că e vorba de un «colaj»”.
La Eugen Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu „intertextualitate” Bun, dar și în alte arte se folosește „colajul”. De ce nu și în literatură? Criticul literar explică: „În literatură cel mai puțin se poate vorbi de «colaj». Acest procedeu aparține, în general, artei grafice”. Dar și Mircea Cărtărescu a folosit texte din autori celebri chiar în volumul său de debut „Faruri, vitrine, fotografii”. Mai exact în poemul „Căderea” care are în cuprinsul său texte din opera lui Ezra Pound și T.S. Eliot, fără ca autorul să precizeze paternitatea acestora. De ce la Barbu a fost plagiat și la Cărtărescu nu? Nicolae Manolescu e luat prin surprindere de întrebare, dar are replica la îndemână. Explică, oarecum tehnic: „La Cărtărescu procedeul se cheamă «intertextualitate», care e folosit, de obicei, în poezie. Niciodată în romane realiste cum era cazul «Incognito» sau chiar «Principele»!”.
Ceaușescu l-a protejat, indirect, pe Eugen Barbu
Eugen barbu a fost acuzat de plagiat și de poetul Marin Sorescu, sriitorul Geo Bogza – care a fost și cel mai vehement- și de istoricul literar Mircea Zaciu. Cazul său a fost dezbătut, în 1979, de Comitetul Uniunii Scriitorilor care a alcătuit o „comisie de verificare”. Cine a făcut parte din ea, care au fost concluziile acesteia și ce s-a hotărât, dacă s-a hotărât ceva?
Se știe de Dan Hăulică, Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu, Al. Piru și s-au mai vehiculat numele lui Gabriel Dimisianu și Mircea Zaciu. Nicolae Manolescu face un efort de memorie: „Au fost mai mulți în acea comisie care a prezentat Comitetului un raport. Comisia a stabilit că era vorba de un plagiat adăugînd textelor deja semnalate și altele, de asemenea copiate. S-a publicat un comunicat, conceput de Dimisanu și de mine, în care s-a condamnat plagiatul și i-a fost trimis spre lectură lui Ceaușescu, urmat de semnăturile comitetului care participase la decizie. Eugen Simion și Al. Piru s-au opus…”. Manolescu mai povestește că acel comunicat a revenit în redacția „României literare” după miezul nopții: „Ne-am dat seama că Ceaușescu citise numai comunicatul, nu și semnăturile, deoarece textul era scris pe «carul mare» al mașinii de scris, adică se folosiseră caractere mari, în timp ce semnăturile rămăseseră cu caractere mici. Or, Ceaușescu nu citea ce era scris cu caractere mici! A făcut o singură modificare. La sfârșit, în loc de «abaterea de la etica și morala socialiste» o schimbase în «scriitoricești». Adică a limitat bătaia criticii”.
Susținut de Securitate.
Se știe că Eugen Barbu și-a depus carnetul de membru USR la sediul instituției. Nicolae Manolescu dă din umeri: „El a rămas membru, dar n-a mai participat niciodată la activitățile Uniunii”. La fel de bine este cunoscut faptul că Barbu era un personaj conflictual, răutăcios și care, conștient de valoarea sa și prea pătruns de ego-ul său vanitos, și-a făcut mulți dușmani prin publicistica sa din revistele „Luceafărul”, „Săptămîna” și altele. Acum, după 40 de ani, se poate acredita ideea că Eugen Barbu a fost „executat” de inamicii săi. Cât adevăr este aici?
Președintele scriitorimii române neagă categoric: „Nu e nicio fărâmă de adevăr! Este un caz clar de sinucidere morală și socială!”.
Deși lovit puternic, Eugen Barbu, posesor al unei coloane vertebrale flexibile, a căzut în picioare, ca pisica. A contraatacat dur. A avut susținere pe linie de partid și, dacă da, cine l-a ajutat să treacă „hop”-ul? Acum, după 40 de ani, Manolescu își permită să râdă: „A avut susținere, mai degrabă, din partea Securității. «Săptămîna» publica «comunicate» semnate de colaboratorii săi”.
„Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”
În septembrie 1990, Eugen Barbu a fost dat afară din USR, oficial, pe timpul când Uniunea era condusă de Mircea Dinescu. Motivele au fost plagiatul din urmă cu 11 ani și faptul că era editorul revistei România Mare, publicație catalogată în „rechizitoriu” ca fiind o „publicație fascistă”, dar care nu era parte a portofoliului USR. Merita Eugen Barbu această excludere? Practic, i-au luat, cumva, „boii de la bicicletă”… Manolescu e dezolat: „Practic, n-a avut niciun efect. N-a mai fost membru al USR, dar a devenit parlamentar, în ’92. Sigur că, moralmente vorbind, măsura era dreaptă și trebuia luată. Iertăm prea repede… Ne-a arătat cotul și s-a dus în Camera Deputaților”.
Practic, printre vectorii de imagine și factorii de decizie ai noii conduceri a Uniunii, în ’90, se numărau mulți dintre inamicii săi, scriitori pe care acesta îi bălăcărise: Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu și Nicolae Manolescu. Nu a fost atunci, în septembrie ’90, o „vendetta”? A fost o corecție meritată, necesară? Sau o măsură pripită, care l-a victimizat? Manolescu insistă: „Cum am spus, a fost o măsură corectă care nu l-a victimizat, că nu mai juca niciun rol în viața literară. N-a fost o răzbunare. Niciodată nu ne-am pus de acord între noi, cei înjurați de el în «România Mare» și în «Săptămîna», să-i facem vreun rău. Eu, personal, l-am ignorat tot timpul. Dar am scris un capitol despre el în «Istoria critică a literaturii române». Ca scriitor nu l-am ignorat!”.
„Negrul” care l-a „făcut” pe Eugen Barbu.
A folosit sau nu Barbu așa-numiții „negri” în opera sa? Adică a pus oameni să-i facă documentări sau chiar să scrie anumite părți din cărțile sale? S-a vehiculat că cel care i-a „făcut-o” a fost scriitorul Nicolae Paul Mihail, unul dintre „negrii” de pe „plantația” lui Eugen Barbu, care i-ar fi strecurat paginile din Paustovski în volumul III din „Incognito”. Barbu avea nevoie de niște descrieri din Odesa și din Uniunea Sovietică, ori el nu fusese acolo și nici nu mai avea timp să se documenteze personal. Așa că l-ar fi tocmit pe Mihail să-i facă „munca de jos”, iar acesta, fie ca răzbunare că nu-l trecuse co-autor, cum o mai făcuse la romanul „Războiul undelor” – scris împreună –, fie că era gelos pe succesul acestuia, fie că se considera prost plătit sau toate trei la un loc, l-a deconspirat. Nicolae Manolescu e sigur pe el și admite, pe undeva, varianta cu munca „negrilor”: „Nici una! Sigur că Nicolae Paul Mihail era unul dintre «negrii» lui Barbu… Era lucru știut! El îi furniza lui Barbu materia brută. Cel care o prelucra literar era Eugen Barbu. Numai că hărnicia lui Barbu întrecea cu mult posibilitățile lui Mihail care, depășit de situație, începuse să-i furnizeze texte literare și nu, ca la început, rezumate, ci textele ca atare!”.
Eugen Simion: „Întotdeauna «negrii se supără și trădează!»
Cam aceleași întrebări le-am adresat și lui Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române și membru al comisiei care a întocmit raportul prin care Barbu era „condamnat”. Venerabilul critic declară că plagiatul e de necontestat precizând că primul care l-a semnalat a fost Marin Sorescu și cel care l-a mediatizat a fost Nicolae Manolescu. Vizavi de asemănarea modurilor în care au fost copiate pasaje din alți autori în „Principele” și „Incognito”, Eugen Simion spune că sunt situații deosebite: „În «Principele», luase documente și nu copiase texte literare. Fănuș Neagu a publicat atunci un articol «pe două coloane» dar, fiind vorba de documente, percepția n-a fost de plagiat, ci de o compilație la limita legalității. Opinia publică a fost mai puțin scandalizată că autorul, un om talentat, a pus aceste documente într-o epică bună”. Cât depre legenda „negrilor” folosiți de Eugen Barbu cred că și invidia și răzbunarea și banii puțini pe care îi primea l-au făcut pe Nicolae Paul Mihail să-l trădeze pe Barbu: „Întotdeauna povestea asta cu «negri» se termină la fel. Se supără și trădează. De acolo s-a scurs informația. Oricum, plagiatul, în forma lui brută, l-a descoperit un cititor, mi-a spus mie Marin Sorescu. După aceea a urmat Manolescu și USR. Barbu a dat un comunicat în «Contemporanul», care n-a convins pe nimeni și a incitat spiritele”.
Procesul, păcatele și opera la „Judecata de apoi”
Despre „procesul” lui Barbu, Eugen Simion își amintește că Geo Bogza a fost „procurorul de ședință”, că unul dintre cei care i-au luat apărarea a fost Fănuș Neagu și că Eugen Barbu a reacționat adresându-se CC al PCR: „Probabil că negăsind susținerea dorită și-a depus carnetul de membru și toate decorațiile la sediul Uniunii. A rămas membru inactiv și nu mai știu dacă a primit vreo sancțiune. De atunci a intrat într-un război total!”. Simion spune că Barbu a fost pedepsit, dar nu executat: „A fost prins la înghesuială și pedepsit pentru păcatele sale.
După concluziile comisiei am devenit și eu o țintă”. După care fostul președinte al Academiei Române îl descrie: „Avea un caracter nestatornic și o fire suspicioasă și răzbunătoare. Avea și niște complexe morale și intelectuale. De asta voia să treacă drept un erudit. Acest caz este complex pentru că Barbu a fost un scriitor talentat, printre cei mai buni din generația sa… Operele sale fundamentale – pe lângă «Groapa», cel mai bun roman al său, cu un stil ce i se potrivea, de un neo-realism al filmelor italienești din epocă – erau și romanele istorice și parabolice «Principele» și «Săptămâna nebunilor», plus alte câteva nuvele scrise în stilul «Groapei»”. «Șoseaua Nordului» și «Facerea lumii» sunt conformiste, iar «Ianus», ultimul, are multe «burți» care nu se armonizează cu structura cărții”.
Barbu în „Sfânta Treime” a „Generației pierdute”
Referitor la excluderea din ’90 a lui Barbu din USR, academicianul își amintește că el, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea s-au opus: „Am considerat că sunt alte mijloace de a pedepsi un scriitor pentru ceea ce a făcut în regimul totalitar. Dar trebuie să disociem omul de opera sa or, în 1990, era greu să o faci. Azi putem discuta mai calm și obiectiv. Barbu a făcut mult rău literaturii române. L-a acuzat pe Eugen Lovinescu că ar fi fost anti-național, ceea ce era o aberație!”. Simion mai adaugă că s-a vrut „sânge” și asta s-a avut. Deci, a fost o răzbunare pentru atitudinea sa și pentru veninul care i-a curs din peniță în paginile „Săptămînii” și „României Mari”? Eugen Simion oftează:
„Preda a fost ce mai înjurat, dar, din păcate, nu mai trăia…”. Crede că a fost o măsură inevitabilă în acel context: „Azi rămâne doar să reflectăm mai obiectiv la păcatele omului, unele impardonabile, și la opera sa literară care îl poate sau nu izbăvi”.
În opinia reputatului critic literar, Barbu are locul său bine stabilit în istoria literaturii noastre: „Dintre cei care au făcut parte în ceea ce numim «Generația pierdută» – care a debutat după 1945, până în 1960 – Marin Preda, Petre Dumitriu și Eugen Barbu au fost cei mai importanți prozatori. Când vorbești de proza postbelică, nu poți face abstracție de Barbu, cu regretul că omul și-a stricat, de multe ori, opera!”.
Nuvele și povestiri:
• Gloaba, 1955;
• Tripleta de aur, 1956;
• Oaie și ai săi, 1958;
• Patru condamnați la moarte, 1959;
• Tereza, 1961;
• Prânzul de duminică, 1962;
• Vânzarea de frate, 1968;
• Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
• Miresele, 1975;
Romane:
• Balonul e rotund, 1956;
• Unsprezece, 1956;
• Groapa, 1957;
• Șoseaua Nordului, 1959;
• Facerea lumii, 1964;
• Princepele, 1969;
• Incognito I-IV, 1975 -1980; (incognito)
• Săptămâna nebunilor, 1981;
• Ianus, 1993;
Reportaje:
• Pe-un picior de plai, 1957;
• Cât în 7 zile, 1960;
• Cu o torță alergând în fața nopții, 1972;
Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:
• Jurnal, 1966;
• Măștile lui Goethe, 1967;
• Foamea de spațiu, 1969;
• Jurnal în China, 1970;
• Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
• O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976;
Teatru:
• Să nu-ți faci prăvălie cu scară, 1959;
• Labyrintul, 1967 etc.
Piesele sunt adunate în vol. Teatru;
Versuri:
• Osânda soarelui, 1968;
Readuce în literatura română opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.
Scenarii
• Drumul oaselor (1980) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Trandafirul galben (1982) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Misterele Bucureștilor (1983) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Masca de argint (1985) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Colierul de turcoaze (1986) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
• Totul se plătește (1987) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
Traduceri
• Thomas Mann, Doctor Faustus, împreună cu Andrei Ion Deleanu
• William Faulkner, Orașul
• William Faulkner, Casa cu coloane
• J.B. Priestley, Fundătura îngerilor, împreună cu Andrei Ion Deleanu
Eugen Barbu despre Sabin Bălașa
• Articolul Teatrul Național, în ziarul România Liberă, 1 octombrie 1970
• Articolul Un premiu, în ziarul România Liberă, 22 aprilie 1971
• Articolul Culturale, în ziarul România Liberă, 3 februarie 1972
• Articolul Tot ce pictează înseamnă Mit, în ziarul Scânteia tineretului, 28 noiembrie 1982
(Surse de date „evz.ro,”Wikipedia ș.a)
Autor: Eugen Barbu
(fragment)
Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atâta frumusețe cu atâta trufie. Locomotiva gâfâia urcând, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvântată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.
Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu…
Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate fermecătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi.
N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi in cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească
Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu amiciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon.
Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi.
La Furnicoşi – mi-a plăcut numele şi l-am reţinut – uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere – se făcuse deodată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, o dată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate.
Citat de Eugen Barbu:
„... odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu