Claudia Millian

Claudia Millian (n. 21 februarie 1887, București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă simbolistă română.
Părinții săi sunt Ion Millian, inginer petrolist și Maria Negolescu, fiica unui învățător din Câmpulung Muscel. În 1914 se căsătorește cu poetul simbolist Ion Minulescu. A fost profesoară de desen, dar s-a afirmat în publicistică, poezie și pictură. Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică. Debutează în ziarul ploieștean Lumina cu poezia Din trecut (1906). Sub pseudonimul Dinu Șerban, a publicat opt piese de teatru
Nu toate poveștile boemei bucureștene sunt triste... chiar dacă Mateiu Caragiale, vorbind despre acest mediu efervescent, emitea o idee, după părerea noastră preconcepută: „Bohema, cea mai veninoasă dintre ciupercile răsărite pe băligarul romantismului, ignobila, odioasa Bohemă ucide, și nu numai la figurat.”
Viitorul autor al „Crailor...” se referea la timpul pierdut, la lâncezeala la care îi condamnă boema pe artiști, în așteptarea succesului... a norocului, pe care unii dintre ei îl întâlnesc prea târziu. Claudia Millian, poetă și soție fidelă a poetului Ion Minulescu, l-ar fi contrazis. Atât ea cât și soțul ei au iubit boema bucureșteană, ai cărei cronicari entuziaști au devenit. Nicio întâmplare, oricât de tragică ar fi fost, nu le-ar fi putut schimba părerea. Nici morțile „Dioscurilor” Steo și Mitif, nici pierderea prematură a unui alt poet talentat ca Mihail Săulescu, nici dizolvarea acestei nobile adunări de aristocrați ai condeiului în flăcările Marelui Război, care din 1916 vor cuprinde și Bucureștii. Au fost o pereche fericită, unită și la bine și la rău. Dar, să începem cu începutul. Cum arăta capitala noastră, privită prin ochii Claudiei?
Părerea Claudiei Millian despre București nu este deloc măgulitoare, și, cu riscul de a o lua puțin înaintea evenimentelor, trebuie spus că însemnările ei despre orașul dâmbovițean datează din perioada imediat următoare Primului Război Mondial: „Bucureștii mi-era străin, ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol, ca o baligă uscată de la Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani la rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice. Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anume organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creieri și tot ceea ce un doctor ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea.”
Să nu uităm că aceste impresii veneau după o perioadă de exil moldovenesc, când Claudia și Minulescu părăsiseră Bucureștii amenințați cu ocupația militară germană al cărei diriguitor va fi autoritarul feldmareșal Mackensen. Într-un altfel de București îl cunoscuse poeta pe Minu al ei, un București feeric și poetic, în decor de bal mascat
Au, în schimb, după părerea autoarei, primari sau edili interesați mai mult de propriile averi și de succesul politic decât de aspectul urbei, lăsând asupra orașului impresia unei „imense grădini fără stăpân”, în care bântuie pungașii și vagabonzii. „Nu-mi plac Bucureștii”, conchide ea. „Dar despărțirea mă înduioșează. Calea Victoriei mai ales o să-mi aducă aminte de fosforescența unică a femeilor ei!”
Primul logodnic al Claudiei, și el un individ cu veleități poetice, ar fi sfătuit-o într-una din serile de lectură în doi consumate în apartamentul lor din strada Numa-Pompiliu să-i prezinte poeziile lui Ion Minulescu. Despre acesta, Claudia nu știa mare lucru, cunoscându-l doar prin versurile lui, dar află tot de la soțul ei că este secretarul de redacție al ziarului „Viitorul”.
În această calitate, mergând pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Ion Minulescu a scris o serie de reportaje privind viața cotidiană bucureșteană, care dezvăluie o urbe la polul opus (până într-un anumit punct) imaginii pe care și-o făurise Claudia despre aceasta: un oraș plin de viață, ai cărui oameni nu observă sau se prefac a nu observa inconvenientele urbanistice de care se plângea autoarea rândurilor de mai sus.
Calea Victoriei reprezintă, de exemplu, o sursă inepuizabilă de subiecte, prin tipologia pietonilor care o populează, prin tumultul ei zilnic, locul unde „cei aduși de afaceri se amestecă cu cei aduși de plictiseală.”
Pentru Minulescu, Bucureștiul este în primul rând orașul ai cărui cetățeni, tineri și bătrâni, se îngrămădesc, în special toamna, pe Calea Victoriei, între orele 11.00 – 12.00, pentru a admira, de la colțul hotelului Continental, toaletele doamnelor... și nu numai:
„De la Capșa și până în Piața Palatului, mai ales trotuarul, este o adevărată expoziție ambulantă de tot ce vreți. Toaletele doamnelor în primul rând. Vin apoi cravatele, ghetele americane... și pe ici, pe colo, chiar coatele roase și tocurile scâlciate ale cetățeanului de la marginea Capitalei sau ale funcționarului cu 90 de lei pe lună, care nu s-a putut abține de a nu gusta și dânsul din farmecul banalității unei frumoase zile de toamnă pe Calea Victoriei.”
Potrivit poetului – reporter, condus în demersul său de o fină ironie gazetărească, acest obicei banal, de a privi femeile pe cea mai circulată arteră a orașului, ar fi rezultatul rarității monumentelor de artă autentică, astfel încât, bucureșteanului de la începutul secolului al XX-lea nu-i mai rămâne decât să repete această scenă „cu o adorabilă precizie de cinematograf”, admirând „arta vie ce palpită în fiecare duminică de-a lungul trotuarelor ce încadrează Calea Victoriei.”
Adesea, monotonia orașului este spartă de câte un eveniment de rezonanță cum ar fi aducerea în anul 1909, de către Clubul automobiliștilor a unui aviator celebru ca Louis Blériot, pentru un zbor demonstrativ pe câmpul hipodromului de la Băneasa.
Era prin anul 1910. Societatea „Tinerimea artistică” organizase un bal-mascat la Teatrul Național, unde Claudia venise însoțită de primul ei soț, iar sala feeric luminată și populată de „costume din toate epocile timpului”, de „figuri din legende și din istorie” i-a lăsat o puternică impresie tinerei. Zaharia Bârsan și Cincinat Pavelescu, primul costumat în tribun roman (același costum purtat pe scenă în Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri), celălalt în patrician, au transportat-o rapid în altă dimensiune (pentru a folosi un termen împrumutat din registrul S. F.) în care antichitatea romană se întâlnea cu lumea Renașterii și a Barocului, ultima ilustrată de etalarea unor costume á la Van Dyck și Rembrandt.
Dar apariția care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna a fost un misterios cavaler medieval în armură, purtând „zaua împletită în fire metalice, brasarde și genunchiere” și ținând în mână coiful cu panaș, în timp ce pe umeri îi flutura „mantia de pelerinaj a cavalerilor”. Acest personaj impresiona mai ales prin statura lui impunătoare „mare cât un exemplar de muzeu” și numele lui, trecând din gură în gură, ajunse și la urechile Claudiei Millian: Ion Minulescu.
Claudia îi citise o parte din Romanțe, iar „acel cavaler masiv, dinamic, întreprinzător”, aflat în fața ei, într-o sală zgomotoasă de bal, nu avea nimic din portretul fictiv de tânăr „subțire, palid și cu ochi albaștri” pe care și-l conturase ea, sub imperiul versurilor lui: „Aș vrea să dorm, aș vrea să mor. / O! de-aș putea muri curând și mai ușor!”
Și totuși, așa cum mărturisește chiar ea, într-o zi de februarie anului 1910, la doi ani de la apariția volumului de versuri al lui Minulescu Romanțe pentru mai târziu, Claudia a știut încă de atunci că erau sortiți unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de ființa ta șoptindu-ți: «Zarurile sunt aruncate! » În ziua aceea două ființe se găsiră ca după o căutare îndelungată și aveau să-și aparțină, una alteia, până la sfârșitul vieții.”
Din acel moment sau, mai bine zis, după căsătoria celor doi, oficiată la 11 aprilie 1914, Claudia (avidă de a se familiariza cu lirica simbolistă) a devenit una din prezențele obișnuite ale boemei artistice bucureștene pe care și-a propus s-o zugrăvească în pagini memorialistice de o mare bogăție picturală.
Nutrea poate ambiția de a-l egala pe Henri Murger, cronicarul boemei pariziene care l-a inspirat și pe compozitorul Puccini: „Voi vorbi despre «boema literară» – nu aceea a mizeriei și a lenii, cum a fost adjectivată orice boemă, ci despre boema inteligenței novatoare, a revoluției beletristice, a energiilor care dau viață nouă cuvântului vechi. (...) Henri Murger, emoționantul exponent al acestui fenomen socialafectiv, a scris: «Boema este stagiul vieții artistice, este prefața Academiei, a spitalului sau a morgei.»” Murger a avut dreptate și cu ultima caracterizare, valabilă în cazul unor poeți nefericiți ca Iosif, Anghel sau Săulescu.
Apariția lui Minulescu la mesele Cafenelei sau Terasei Oteteleșanu (situată pe locul unde mai târziu se va ridica Palatul Telefoanelor) era menită să producă un efect egal cu acela al apariției surprinzătoare a acestuia în armura de cavaler, la balul despre care a fost deja vorba. Da... lui Ion Minulescu îi plăcea să surprindă... dar într-un mod mai pașnic, am putea spune deloc agresiv, în comparație cu maniera care-l caracteriza pe Anghel. De exemplu, nu știm cum ar fi reacționat Mitif, dacă s-ar fi aflat în locul lui Minu, într-o împrejurare care i-a pus greu la încercare reputația.
Se spune că, fiind auzit cum se laudă cu anul în care s-a născut (anul morții lui Eminescu), poate gândindu-se, automăgulitor (în sensul „a murit un geniu, s-a născut altul”), la anul morții lui Michelangelo (1564 – anul nașterii lui Shakespeare și al lui Galilei), Minulescu ar fi primit din partea lui Al. Cazaban următoarea replică usturătoare: „Două mari nenorociri în același an!”
Noroc că Minu avea simțul umorului, ușor de ghicit pe figura lui blajină, împodobită de „o mustață roșiatică tunsă” și încadrată de un „obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei”, în spatele ochelarilor „subțiri în cadru vermeil” pe care îi purta cu aceeași distincție ca și lavaliera, batista de linon, mănușile de piele și pălăria „de sub care scăpa șuvița groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”, așa cum își amintește Claudia.
Dacă Mitif ar fi primit o replică asemănătoare, cu siguranță ar fi scos pistolul sau ar fi aruncat mănușa. Mai echilibrat, Minulescu știa să se poarte ca un cavaler numai într-un cadru ludic, de bal-mascat și, cu siguranță, dacă cineva ar fi atentat la cinstea și onoarea Claudiei. Noroc că frumoasa lui soție nu a dat prilej la astfel de incidente... precum Natalia Negru, muza lui Dimitrie Anghel. Există unii oameni care caută situații de criză, situații-limită. Un asemenea cuplu a fost Anghel - Natalia Negru.
În ce-i privește pe Minu și Claudia, nimic și nimeni nu a tulburat dulcea lor conviețuire în mijlocul boemei bucureștene, nici femeile care roiau în jurul artiștilor, ispititoarele „muze”, „necredincioasele boeme”, „iubitoare de aer liber și de literatură”, cum le numește Claudia, nici chiar frumoasa Violeta, „vivandieră a clanului, muză și prietenă”. Boema număra la acea dată nume de rezonanță ca Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, dar și poeți mai puțin cunoscuți ca Alexandru Stamatiad (mândru de a face parte din „Splendida generație”), Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu sau George Stratulat.
Bietul Săulescu nu va mai avea timp să asiste la timpurile profețite atât de plastic. Așa cum presimțea Claudia, la moartea lui Anghel, „Europa se mișca seismic”. Marile imperii și state se pregăteau pentru suprema înfruntare. În perioada neutralității României (1914 – 1916), tot mai multe glasuri cer intrarea țării în război, alături de Antantă (Marea Britanie – Franța – Rusia) împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Străzile bucureștene se transformă într-un cazan încins, manifestațiile proantantiste, animate de un conservator ca Nicolae Filipescu devin din ce în ce mai violente.
Într-o zi de octombrie a anului 1915, colonelul Boboc comandantul garnizoanei Bucureștiului și prefectul poliției Corbescu ordonă șarje de cavalerie și foc trupelor de jandarmi. În rândurile manifestanților se înregistrează răniți și chiar un mort. Minu și Claudia vor fi fost și ei martori la asemenea scene, din moment ce Claudia, deja șocată de sinuciderea lui Dimitrie Anghel cu revolverul soțului ei, consemnează: „În aer mirosea a praf de pușcă.”
Urmează intrarea României în război, sub domnia Întregitorului rege Ferdinand și pe cerul Bucureștilor apar amenințătoarele dirijabile germane Zeppelin și avioanele, celebrele „Taube” care își scuipă bombele asupra cetățenilor curioși și inconștienți. Una dintre acestea cade în vecinătatea casei lui Minu și a Claudiei din Calea Dorobanților, unde se mutaseră reuniunile boemei, odată cu debutul războiului. Iar printre victimele nevinovate ale bombardamentelor se numără și fiica lui Iosif și a Nataliei Negru, Corina. Cine spunea că păcatele părinților le ispășesc copiii?
Minu și Claudia erau prea preocupați de propria lor soartă, pentru a-și mai pierde timpul cu reflecții filosofice. Împreună au înfruntat spaima și au supraviețuit focului exploziilor. Și tot împreună au primit și au plâns moartea, în bătălia de la Turtucaia, a fratelui lui Minu, căpitanul Emanuel Constantinescu, alintat „Nolică”. Nu a fost singurul apropiat al celor doi regi neîncoronați ai boemei care a plecat pe front. Înșiși artiștii părăseau Terasa, înainte de război, pentru a lua parte la manevre. Cu „o neîntrecută superbie cereau scutul, să se întoarcă «cu el», sau «pe el»”, scria Claudia.
Mihail Săulescu, tânărul profet al Bucureștilor, se întorsese „pe scut”, după ce trecuse Carpații, căzând în luptele din Ardeal, la doar 28 de ani. În curând orașul urma să fie ocupat de trupele germane și bulgare. Odată cu oficialitățile (Curtea și guvernul), Ion Minulescu și Claudia Millian se pregăteau să abandoneze Capitala în 1916 pentru un exil ieșean de doi ani.
La puțin timp după aceea, feldmareșalul german von Mackensen primea „defilarea căștilor cu moț de pe terasa Cercului Militar, sub rafalele unui crivăț neîndurător” (Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureștene). După moartea eroică a Lancelot-ului (nu și adulterin precum cel din legendele celtice și anglo-saxone), Mihail Săulescu, Arthur-ul și Ginevra acestei Mese Rotunde a cavalerilor boemei părăseau Camelotul lor idilic, purtând în suflete speranța reîntoarcerii și... o tristă certitudine: timpurile de aur ale boemei bucureștene apuseseră pentru totdeauna.
The Gorgeous Danube Delta in 4k - from Tulcea Romania
00:00
Copy video url
Play / Pause
Mute / Unmute
Report a problem
Language
Mox Player
Claudia Millian Minulescu este înmormântată alături de soțul său la Cimitirul Bellu.
Volume publicate
Poezie
• 1914 - Debutează în volum cu Garoafe roșii - versuri
• 1922 - Cântări pentru pasărea albastră - versuri
• 1936 - Întregire - volum de versuri la Cartea Românească
Memorialistică
• 1968 - Triptic memorial - volum memorialistic, publicat postum
• 1973 - Cartea mea de aduceri aminte
Dramaturgie
• După paravan
• Rozina
• Fericirea mea
• Vreau să trăiesc
• Șapte gâște potcovite
• Veronica Micle (singura piesă reprezentată pe scenă)
• Ana Ipătescu
• Dinozaurii.

Garoafe roșii

Claudia Millian Minulescu

Garoafe roșii, crenelate -
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin și sânge -
Eu vă iubesc și vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc și vă cunosc
De mult tulburătorul mosc...
În roșu-apusului de soare
Voi puneți pete de culoare,
Voi înfloriți în fundul mării
În lungi ciorchine de mărgean
Și pe obrajii de ftizie
Muriți în fiecare an...

Vă poartă-actrițele pe gură
Și hetairele pe sâni,
Vă leagănă pe coif cocoșii,
Și-n răni v-au încrustat strămoșii,
Iar eu vă port pe veci în minte,
Vă port în păr și pe vestminte,
Pe perne de atlaz brodate...
Garoafe roșii, crenelate!

Eu vă iubesc și vă cunosc
De mult tulburătorul mosc!
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roșii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...
Prin voi am plâns întâia dată -
Obsesie însângerată!

Pisicile
Claudia Millian Minulescu

Cu ochii fosforescenți și oblici
Ramați în cearcăne de aur -

Ca niște scumpe amulete -
Cavoul negrelor regrete...

Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,

Visați mereu la cerul maur...

Visați berberii și efebii

Cum în cântări vi se prosternă;

Pe fondul albei piramide,

Visați reginele livide,

Cu ochii înegriți de kohl,

Cu umerii și gâtul gol;

Visați o viață de lumină,

Ca îmbătate cu morfină!...

Cu ochii fosforescenți și oblici

Ramați în cearcăne de aur,

Visați, visați la cerul maur...

Himeră
Claudia Millian Minulescu

Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră,
Prin care trece moartea în menuete fine,
Sub formă de femeie, de cântec sau himeră -
Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine?

Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite
Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane,
Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite,
Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.

Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură,
Nici să repet cadenţa exodului trecut,
Ci dând nemulţumirii putere de secură,
Voi sparge forma veche a statuiei de lut.