Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public.
A debutat încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904).
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
După absolvirea liceului în 1906, Topîrceanu, dorind să urmeze cursuri universitare se vede nevoit să strângă bani singur pentru acestea. Scrie o petiție către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii în care solicită un post de copist, dar după cum era și este în continuare uzanța, pe cererea sa se trece sec: ”Se va ține de seamă la timp”. Ambițios peste măsură, reușește să strângă bani de facultate și în 1909 se înscrie la Drept. Într-o scrisoare către un cunoscut spune: ”Am trecut toate examenele cu bine, doar la Micescu mi-e frică, din prostia lui nu a mea. Cei ce au avut protecție au luat bile albe cu distincție.
Spre toamna lui 1911, George Topîrceanu se mută la Iași, la invitația lui Garabet Ibrăileanu, în calitate de subsecretar la ”Viața Românească”. Pentru Topîrceanu Iașiul acelor vremuri era o localitate plină ”de harnici dascăli de poeți și cărturari”. Despre același oraș spune că ”mi-a plăcut de la început cu grădinile lui înflorite, cu gardurile lui dărăpănate, cu părăsirea și murdăria lui proverbială, căci oricâte straturi de glod s-ar pune acolo, tot nu vor putea să astupe vreodată urma pașilor lui Eminescu și ale ciubotelor de iuft(piele de bovine) ale diaconului Creangă, urmele atâtor oameni iubiți de altădată…cum era să nu-mi placă”. El își amintește de frumoasa muncă de la ”Viața Românească”: ”Venea conu Calistrat Hogaș, cu figura lui jovială de faun și cu naivitatea lui de boem, să ne citească un capitol homeric din călătoriile lui, cu borș de chitici(peștișori), prin munții Moldovei.
George Topîrceanu devine atât de absorbit de munca de la revistă încât uită chiar de ziua sa de naștere. Al doilea război balcanic(1913) provoacă o instabilitate a economiei românești și salariul i se reduce. Neajunsurile nu îi afectează cariera redacțională și nu îi scade spiritul creator. ”Timp de patru ani mă identificasem cu respectabila revistă ieșeană. Acolo am debutat cu adevărat, acolo mi-am publicat, în afară de mici infidelități, toată trandafiria mea operă de până atunci. În redacția ei, nomadă ca o gospodărie de artiști tineri mă simțeam la mine acasă”. Acest climat cultural este întrerupt de mobilizarea pe frontul balcanic împreună cu Sadoveanu(1913). Jurnalul său din această campanie(în care românii nu a dat vreo luptă, dar au avut multe victime din cauza holerei) reflectă starea mizerie în care se afla armata română. ”Avem țară frumoasă și bogată. Ar fi și fericită dacă n-am avea boieri”.
În 1915 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere. Nici pe aceasta nu reușește să o termine. Vine primul război mondial și e mobilizat. Mai târziu va scrie: ”Literatura e un produs al vieții normale, creatoare de civilizație și progres iar războiul este negarea acestei vieți”. După luptele de la Turtucaia din 1916 cade prizonier, fiind eliberat abia în ianuarie 1918. După război are o perioadă literară fructuoasă.
În 1926 primește premiul național pentru poezie. În al treilea deceniu al secolului XX lumea literară ieșeană este în regres deoarece ”Viața românesască” se mută la București. Urbea din Moldova este părăsită de mulți scriitori. Topîrceanu care era ”moldovean născut la București, din părinți ardeleni” refuză să plece din orașul care-i devenise drag, deși acum îi era teoretic mai greu să-și facă publică opera. Solicitările de colaborare vin însă în număr mare de la o serie de reviste în anii ’20-’30. Topîrceanu era deja printre marii poeți ai României. Zilele îi devin însă numărate, cancerul hepatic îl slăbea din ce în ce mai mult. Într-o ultimă încercare pleacă în 1937 la Viena împreună cu Otilia Cazimir pentru a consulta niște doctori renumiți. După întoarcerea din Austria starea de sănătate i se agravează. Boala îi afectase profund chipul, ceea ce îi dă marelui poet complexe înfiorătoare, refuza chiar să fie vizitat de prieteni. Pe 7 mai 1837, chinul a luat sfârșit. George Topîrceanu abia trecut peste al cincilea deceniu al vieții, ne părăsea, lăsând în urmă o operă pe care posteritatea o va așeza alături de aceea a scriitorilor noștri cei mai valoroși.
S-a stins din viață la 7 mai 1937, Iași.
Opere
• Balade vesele și triste, București (1916).
• Parodii originale, București (1916).
• Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
• Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
• În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
• Migdale amare, București (1928).
• Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
• Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
• Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
• William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.
(sursa de date principale preluate din „Istoria pe scurt”)
Autor: George Topîrceanu
Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri...
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...
A trecut...
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere...
Scade-n depărtare...
Piere...
Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:
Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
- Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...
Rapsodii de toamnă
Autor: George Topîrceanu
I
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.
Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație:
Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.
Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug cuprinși de panică...
Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină
Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!
II
Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.
Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.
Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.
Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.
Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.
Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste baltă și boschete
Vine-n recunoaștere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...
De emoție, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.
III
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.
Trei petunii subțirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."
Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.
Și cu galbena ei zdreanță
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...
Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică,
Blestemându-și zilele,
Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.
Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?
L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție.
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.
IV
Buruienile-ngrozite
De-așa vremi protivnice
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.
Și cum știe-o rugăciune
Doamna măsălariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.
Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture!...
Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.
V
Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.
Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.
Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...
Şoapte
Autor: George Topîrceanu
În noaptea tristă care ne desparte,
Tu poate simţi în jurul tău suspine
Şi fâlfâiri de aripi şi de şoapte...
E dorul meu ce vine de departe
Şi ostenit adoarme lângă tine,
Cuminte ca un fluture de noapte
Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte
Închisă de la sine
Când ai simţit că somnul ne desparte...
În așteptare
(fragment)
…”Erau mai ales țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau de loc cu imaginea ostașului român, de acum și de pe vremuri”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu