Alphonse de Lamartine

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine; n. 21 octombrie Mâcon, Franța– d. 28 februarie 1869 Paris, Franța a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.
Alături de Victor Hugo și de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze.
A scris o poezie a emoțiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic și contemplativ, datorat aspirației nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanța dintre natură și starea sufletească a eului liric
A fost una dintre figurile importante ale curentului romantic în literatura franceză. Lamartine și-a dobândit renumele după publicarea, în 1820, a versurilor sale în Meditații poetice (Méditations poétiques).
După câteva încercări eșuate, abandonează cariera militară, și se dedică literaturii, scriind o serie de tragedii în versuri și elegii. În 1815, aflat în stațiunea Aix-les-Bains pentru a se îngriji de sănătatea deja șubredă, le întâlnește pe cele două femei cărora urmează să le dedice o parte importantă din opera sa. De frumoasa Antoniella, o femeie simplă din clasa muncitoare, se îndrăgostește fulgerător, iar după moartea acesteia, scrie anecdota Graziella, Antoniella servind drept inspirație pentru personajul feminin principal. Lui Julie Charles, cealaltă femeie importantă din viața lui Lamartine – care îl ajută, grație influenței sale în societate, să își găsească un post la Paris – îi dedică numeroase versuri (de pildă, Lacul).
În 1820, Lamartine se căsătorește cu Maria Ann Birch, o tânără britanică având legături cu familia lui Churchill, și își consolidează cariera diplomatică, angajându-se initial ca secretar la ambasada franceză din Napoli. În același an, publică prima sa colecție de poezii, Meditații poetice (Méditations poétiques), care se bucură de un succes imens datorită noului stil romantic și al sincerității sentimentelor exprimate. Poeziile lui Lamartin aduceau un suflu nou literaturii franceze.
Doi ani mai târziu publică volumul Noi meditații poetice (Nouvelles méditations poétiques) și Moartea lui Socrate (Mort de Socrates), în care devine evidentă preocuparea lui Lamartine pentru metafizică. În anul 1829, Lamartine devine membru al Academiei franceze, iar în anul următor publică, în două volume, Armonii poetice și religioase (Harmonies poétiques et religieuses).
Începând cu 1830, renunță la cariera diplomatică pentru a intra în politică, fiind ales în 1848 în Adunarea Națională. Exclus la scurt timp din politică, și devenit falit, Lamartin se va strădui, pentru următorii 20 de ani, să supraviețuiască. Va publica, fără vreun succes financiar, carte după carte: Raphaël (inspirată de iubirea lui pentru Julie Charles), Confesiuni (Les Confidences) și Noi confesiuni (Nouvelles Confidences), nuvelele Geneviève (1851), Antoniella (1867), Memorii politice (Mémoires politiques, 1863), Histoire des Constituants (1854), Histoire de la Restauration (1851–52), Histoire de la Russie (1855), lucrările istorice fiind considerate extrem de valoroase.
Moare în 1869, la Paris, aproape uitat de contemporani.



Fluturul
Meditaţia a XXXV-a
Autor: Alphonse de Lamartine

Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Şi pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă...
Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
Să-şi scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare...
Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
Ce seamănă cu dorinţa, care-astâmpăr nu găseşte,
Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Şi apoi, zburând în ceruri, acolo se linişteşte.

Traducere de CONSTANTIN STAMATI

Timpul trecut
Autor: Alphonse de Lamartine

Împinși făr-încetare spre liniștit liman,
În etern întuneric pierim delaolaltă,
Și nu se poate oare pe-acest etern noian
S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
Și lâng-a tale țărmuri ce dorea ea să vază,
Acum vezi că șed singur pe-acea piatră mâhnit,
Pe care ea iubea să șază.

Așa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,
Sfărmând a tale ape de țărmurile oable,
Așa arunca vântul spuma de pe-al tău val
Pe ale ei picioare albe.

Tu știi că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,
Iar sub cer și pe ape era tăcere lină,
Numai a vâslei plesnet când și când auzeam,
Lovind a ta apă senină;

Și iată un vers dulce, mie neașteptat,
Răsunetul deșteaptă, iar țărmul ia aminte;
Și valul parc-ascultă versul mie amat,
Rostind așa cuvinte:

“O, timpule, mai stă, nu trece, și voi, ore plăcute,
Al vostru curs popriți,
Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,
Mai stați, nu le răpiți!

Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește,
Dorind ca să nu stați,
Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește,
Iar pe noi ne uitați”.

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripește
Și el nu poate sta,
Geaba zic nopții să mai steie, căci zilei plăcut este
Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne și nouă să nu uităm vreodată
Ca să ne fericim...
Căci bietul om liman nu are și timpul nu ne-așteaptă
Trece, și noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești,
Menuntul când amorul doi tineri fericește,
Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești,
Decât pe-acel ce ne mâhnește?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?
De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă
Menuntul acel dulce ca fericiți să fim?
Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă?
Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt
În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci,
Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,
Amintiți fericirea nopții atât de dulci,
De mine neuitate!

Lacule răsfăța-te, etern s-o pomenești,
În ale tale ape limpezi, sau tulburate,
În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești
Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,
În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește,
În aurita lună ce te privește blând
Și a ta față poliește,

În fine, în mirosul florilor de pe țărm,
În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,
Și tot ce-aici se mișcă și tot ce auzim
Spuie de noi odinioară.

Toamna
Autor: Alphonse de Lamartine

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!
Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?
E putinţă viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,
Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830